cuvinte-mpotrivite

cuvinte-mpotrivite:

fraze, sintagme - nu.

puncte de suspensie. 

cine eşti tu?

gânduri sublimate,

volatile; frânturi.

arome, umbre, ecouri.

stânca se sfarmă,

pietrele cad: 

forme - diforme,

pe umerii mei,

cade şi ploaia

ce spală păcate,

răni sângerânde,

speranţe,

iluzii,

certitudini

şi vise

de oameni nebuni

ce ştiu.

Reflecţii la final de liceu

Unde? Unde a dispărut timpul? Când s-au scurs patru ani? Ce s-a întâmplat de când am călcat pentru întâia oară pragul liceului şi până acum, când ne pregătim să ne facem ieşirea din scenă?

Care ar fi acum sensul unei liste pe care să ne trecem ostentativ realizările şi „realizările” din cei patru ani? Au fost alţii mai buni înainte, şi alţii vor veni după noi. Şi-atunci locul nostru care a fost în clădirea aceasta aflată la intersecţie de drumuri şi destine? Ce-am adus şi ce-am lăsat aici? Dar, mai important, cu ce vom pleca de aici?

În primul rând, cu (multe) lecţii. Nu, nu de matematică, română sau biologie. Acestea sunt simple informaţii, ale căror morminte vor rămâne caietele noastre, şi prea puţin creierele noastre. Dar voi, cei care aţi stat în faţa noastră timp de patru ani şi „ne-aţi călăuzit pe căile cunoaşterii” (ca să folosesc un clişeu care e doar o utopie) ne-aţi învăţat, poate adesea fără voia voastră, lecţii care ne vor însoţi mereu. Cuvintele? Pleavă-n vânt, nici măcar fard. Faptele ne-au convins. Nu discursurile despre demnitate, curaj, loialitate, bunătate şi corectitudine, nu acestea ne vor rămâne în minte, ci modul în care am văzut (sau nu) aceste calităţi aplicate de voi, dargi profesori. Ne-aţi învăţat lucruri mult mai importante decât materiile pe care le-aţi predat, ne-aţi oferit modele pe care să le imităm... sau de care să ne ferim.

În patru ani ne-aţi evaluat, ne-aţi judecat şi ne-aţi notat. Aţi aplicat asupra noastră, uneori cu blândeţe, alteori obtuz, criterii care v-au fost impuse şi vouă, poate izvorând nu dintr-o convingere personală, ci din erorile unui sistem bolnav şi paranoic. Dar în acest al doisprezecelea ceas rolurile se inversează. În tot acest timp aţi fost, de asemenea, sub lupa noastră. Iar acum, când privim liceul cu detaşarea celui care ştie că în curând îşi va lua zborul, ne încumetăm să dăm verdictul. Ne erijăm în judecători, iar dacă suntem prea severi, nu ne-o veţi lua în nume de rău: vrem doar să ştiţi că o facem deoarece de la voi, cei de la catedră, am avut aşteptări mari. Ne-aţi promis susţinere, ne-aţi promis îndrumare, ne-aţi promis lumină. Iar noi v-am crezut. V-am dat creierele noastre, v-am dat timpul nostru, v-am dat personalitatea noastră şi v-am lăsat să le modelaţi. Înţelegeţi cu ce material preţios aţi lucrat? Înţelegeţi de ce fiecare cuvânt al vostru, fiecare gest şi fiecare privire pretind o precizie de chirurg? Şi poate toate erorile, inerente naturii umane de fapt, le-am trece mai uşor cu vederea, dacă le-am vedea acompaniate de blândeţea şi înţelegerea celui ce îşi recunoaşte limitele, şi le priveşte cu îngăduinţă şi pe ale celuilalt.

Dragi profesori, ne-aţi deschis multe uşi şi feresre prin care ne-aţi arătat de departe paradisul, dar am fost nevoiţi să constatăm că drumul spre el nu se poate face decât de unul singur. Poate am fi câştigat câţiva ani dacă am fi înţeles când am ajuns aici că nu putem aştepta de la alţii să ne înveţe ceva, ci doar să ne indice direcţii, că responsabilitatea devenirii noastre apasă doar pe umerii noştri, nepregătiţi încă să ducă o asemenea greutate. Şi totuşi, iată-ne astăzi gata (sau forţaţi de timp) de a pleca din cuibul cald şi a ne măsura vigoarea aripilor pe alte ceruri. În ce măsură este liceul cel care ne-a stabilit direcţia? Şi cât de hotărâtă, cât de dreaptă, cât de sigură şi „nimerită” este aceasta? Timpul e cel care, an după an, va da un răspuns tot mai convingător, iar când, peste un timp, ne vom revedea, sau vom deschide jurnalul acestor ani, ori poate ne vom îngădui pur şi simplu un moment de răgaz şi singurătate pentru a ne interoga asupra devenirii noastre, vom constata că imaginea şi amintirea liceului au suferit nenumărate metamorfozări în conştiinţa noastră. Doar atunci vom putea da un verdict irevocabil asupra acestori ani, aşa cum poţi contempla un tablou doar dacă ieşi din el, şi îl priveşti de la distanţă.

Ce ştim însă cu certitudine este că liceul ne-a schimbat, ne-a modelat, ne-a şlefuit şi ne-a călit. Nopţile petrecute învăţând, concursurile la care am participat, caietele în care ne-am vărsat neuronii, zilele însorite privite din spatele ferestrei, de la biroul năpădit de cărţi, pixurile tremurânde în ultimele minute ale testului, care le-a fost rostul tuturor acestora? Să fi fost doar conştiinciozitatea noastră dusă la paroxism motivaţia şi scopul acestor lungi exerciţii de voinţă? E posibil. Însă ştim că toate acestea au mai avut un rost: au reprezentat cel mai bun antrenament pentru orice am face mai târziu în viaţă. Ne-am învăţat să învăţăm, ne-am obligat să învăţăm, ne-am obişnuit să învăţăm. Acum armata nu mai e obligatorie, dar noi am fost într-o „legiune străină” a învăţării, care ne-a asigurat exerciţiul necesar pentru a face faţă oricăror provocări pe care ni le va pune viaţa înainte.

Şi, poate, cel mai de preţ lucru cu care vom rămâne din liceu sunt câteva prietenii trainice. Nu ne amăgim: ştim că doar întâmplarea a făcut să ne intersectăm destinele, şi cele mai multe cărări se despart acum pentru totdeauna, dar în acest răstimp de patru ani, fiecăruia ne-au intrat în inimă câţiva oameni, nu mulţi, dar sunt cei care şi-au făcut cuib acolo, şi n-au mai ieşit, oameni care ne-au însoţit în această aventură şi când ea ne-a purtat pe culmi, şi când ne-a coborât în văi. Sunt, de asemenea, câţiva profesori care ne-au servit drept exemple, şi în care am găsit mai mult decât dascăli, am găsit oameni şi prieteni, şi în faţa cărora nu putem să nu ne aplecăm frunţile şi să nu le mulţumim. Iar celorlalţi, le mulţumim că ne-au pus la încercare, că ne-au ajutat să dezvăluim ce avem mai bun în noi, căci aurul nu se purifică decât în foc.

Ne pregătim să plecăm. Vom arunca în curând cea din urmă privire, iar apoi ne vom îndrepta spre orizonturi noi ce aşteaptă să fie explorate. Oare pe unde ne va conduce viaţa? Vor rămâne urmele paşilor noştri gravate în pardoseala roasă de vreme a liceului? Nu ştim. Dar, cu certitudine, umbra lui a lăsat o urmă în inima noastră.

În aşteptarea miracolului

„De ce oare cere această generaţie un semn? Adevărat vă spun că acestei generaţii nu i se va da niciun semn.“

Această generaţie cere un semn...

Fariseii au cerut un semn "ca să-l pună la încercare" pe Isus. După ce au fost martori la nenumărate miracole, nu s-au sfiit să întrebe: "Atunci ce semn faci, ca să-l vedem şi să te credem? Ce lucrare faci?". Lor nu le păsa. Orice ar fi văzut (şi au putut vedea multe miracole), nu au crezut, pentru că au ales să nu creadă. Întrebarea şi cererea lor vădeau doar ipocrizie. 

Cuvintele Mântuitorului continuă să răsune şi azi, iar ecourile întrebării sale străbat de peste veacuri, cerându-şi mai mult ca oricând un răspuns. La fel ca fariseii, şi azi oamenii vor un semn pentru a crede. "Ce semn faci, ca să-l vedem şi să te credem?". Vor să vadă cu ochii lor dovada, minunea, semnul. Dar sunt orbi.

Am (re)citit zilele trecute o povestire care continuă să mă intrige, şi pe care nu pot să nu o leg de subiectul de faţă. Se cheamă "Roza lui Paracelsus", de  Jorge Luis Borges. Vă invit din inimă să o citiţi şi voi aici; nu e lungă. Voi încerca totuşi să o rezum. La Paracelsus, un bătrân maestru alchimist, soseşte pe neaşteptate un tânăr ce declară că doreşte să îi devină ucenic. Spre a-i dovedi asta, se arată dispus să îi ofere întregul său avut: o pungă cu galbeni. Dar în schimbul dedicării sale totale, cere un semn, un miracol pe care să-l vadă: arderea unei roze, iar apoi recrearea ei de către maestru, asta făcându-l să creadă în "mărturia ochilor săi". Magistrul refuză cererea tânărului, recunoscând că nu este, probabil, decât un impostor. Prezumtivul discipol se îndepărtează dezamăgit, iar după plecarea sa, Paracelsus săvârşeşte miracolul reînvierii rozei. 

Textul se pretează la o mulţime de interpretări, Borges exprimând mesajul într-o manieră încifrată, cu o abundenţă de simboluri. Personal, aş interpreta povestirea în felul următor:

Fiecare dintre noi ne putem regăsi la un moment dat în ipostaza tânărului care cere un semn, însă el este mai degrabă un exponent al "acestei generaţii", al societăţii moderne per ansamblu, cu ideile şi teoriile promovate de ea. Toţi ne aflăm pe drum, ne aflăm în căutare (din nou, fie că priviţi asta la nivel individual sau în ansamblu). Toţi căutăm "Piatra Filozofală", căutăm "iluminarea spirituală", căutăm un adevăr metafizic şi transcendental a cărui existenţă o putem doar ghici, datorită contururilor pe care le vedem. În noi se află dorinţa înnăscută a unei comuniuni cu divinitatea, şi toţi, atei sau credincioşi, avem necesităţi spirituale. Doar că unii aleg să şi le ignore. 

Aşadar suntem pe drum. Credem că drumul duce la Piatră, că la capătul lui vom găsi "adevărul", iar atunci nu va mai trebui să căutăm nimic, sau, mai grav, ne amăgim deja cu iluzia deţinerii lui, ca şi cum acesta ar fi un bun. Paracelsus îi spune tânărului că "Drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire. Dacă nu înţelegi acest lucru, n-ai început încă să înţelegi. Căci ţelul este în fiecare dintre paşii tăi".
Înţelegem într-o manieră eronată noţiunea de "drum". Vrem ca acesta să ne conducă la Piatră (la "pământul făgăduit", simbol al dumnezeirii, al comuniunii cu divinitatea), când, de fapt, tocmai de aici ar trebui să pornim: de la apropierea de Dumnezeu. Dacă acesta este punctul de plecare al căutării noastre, şi nu destinaţia, atunci am pornit pe drumul cel bun. Atunci "ţelul va fi în fiecare dintre paşii noştri". Astfel, adevărul nu se deţine, ci se trăieşte, zi de zi, pas cu pas.
Însă tânărul discipol persistă în concepţia sa eronată despre drum. Îi oferă maestrului o pungă cu galbeni, singurul său avut, chipurile, ca " o mărturie a dorinţei sale de a învăţa". Şi azi, mulţi ar fi gata să plătească pentru a afla adevărul, se declară dispuşi la sacrificii materiale, ba chiar la a-şi jertfi întreaga viaţă lui. Însă pun o condiţie pentru a se lăsa călăuziţi de "Maestru", pentru a porni la drum alături de el: vor o minune, un semn. "Această generaţie cere un semn...". 
Da, cerem cu încăpăţânare semne, miracole, lucruri palpabile pentru a crede. Fariseii au vrut un "semn, ca să-l vadă şi să creadă". Tânărul din povestire spune: "Îţi cer... să-mi îngădui să văd cenuşa, apoi roza...Voi crede în mărturia ochilor mei." Azi mulţi oameni declară: "Eu nu cred decât ceea ce văd". Vrem să îl percepem pe Dumnezeu prin simţuri, am vrea să-l putem pipăi, mirosi, gusta, auzi, vedea. Vrem să reducem spiritualul la material, intangibilul la palpabil, celestul la mundan. Iar în tot acest timp suntem orbi şi surzi la minunea eternă şi atotcuprinzătoare care ne înconjoară, numită "viaţă".
Tânărului puţin îi păsa de metodele folosite de magistru, de filozofia lui, de Cuvântul divin. El voia pur şi simplu o minune. ("Te rog cu umilinţă să te învoieşti a-mi arăta pieirea şi întoarcerea rozei. Puţin îmi pasă dacă operezi cu Verbul ori cu athanorul."). Şi azi, mulţi oameni dau dovadă de o asemenea superficialitate. Nu mai avem răbdare, nu mai ştim ce e perseverenţa, pentru că, în fapt, "puţin ne pasă". Vrem un adevăr simplu şi comod, acum şi repede, şi cu ketchup dulce, ca la fast-food. Dacă se poate, gata mestecat.
Credinţa bazată pe "mărturia propriilor ochi" e considerată de maestru simplă credulitate. De ce? Scăpăm din vedere că perspectiva noastră e limitată, imperfectă, supusă constant schimbării. Nu ar fi o nesăbuinţă să ne bazăm exclusiv pe simţurile noastre, care atât de uşor pot fi înşelate?!
Vrem un miracol "în clipa aceasta" fără să ne întrebăm dacă merităm un asemenea dar. Deşi divinitatea ne spune mereu "Lasă roza", ne încăpăţânăm să insităm, iar deoarece Dumnezeu refuză să răspundă superficialităţii noastre, tragem concluzia că El nu există, că "îndărătul măştii nu se află nimeni". Chiar dacă primim de la El asigurarea că "vom fi întotdeauna bineveniţi" ne îndepărtăm dezamăgiţi şi refuzăm să Îl mai căutăm... Iar când miracolul va avea loc, noi vom fi plecat.

Să nu mai cerem deci semne, ci să deschidem ochii şi inima la ceea ce ne înconjoară.



P.S: Nu pretind că am realizat o interpretare exhaustivă a textului. Aştept opiniile şi "viziunile" voaste. :)

Meşterul de inimi

Urăsc când încep să devin dependent de persoane, de parcă ele ar fi apa şi aerul meu.

Sunt oameni pe care îi stimez, oameni ce-mi sunt dragi, oameni cu care îmi place să stau, de care îmi place să fiu aproape, dar pot, la fel de bine, să fiu şi departe. Aceştia sunt oameni care îmi ating sufletul. Însă mai sunt şi alţii care îmi intră de-a dreptul în el. Intră acolo, uneori subit, neaşteptat, cu o simplă privire, un zâmbet sau câteva cuvinte. Alţii intră încet, treptat, fără să-mi dau seama; doar mă trezesc cu ei acolo, ascunşi bine prin ceva unghere, ancoraţi în inima mea. Şi nu mai vor să iasă, iar eu nu pot să-i scot. Pur şi simplu nu pot, oricât aş vrea.

Intră în sufletul meu, şi măcar de-ar sta cuminţi! Dar nu, ci lasă peste tot urme şi distrug ordinea fragilă în care eu am aşezat cu atâta atenţie tot ce se află pe-acolo: gânduri, sentimente, obiective. Se plimbă de colo-colo, aleargă şi se joacă prin inima mea şi cu inima mea, mi-o umplu de graffiti-uri desenate la repezeală, cu o vorbă, un zâmbet. Mi-o zugrăvesc în alte culori, străine mie şi schimbă decorul. Sparg uneori ferestrele şi rup yalele, iar alteori aproape că îi dau foc.

Şi îşi lasă peste tot parfumul, cele mai diverse arome: uneori de nebunie, de inconştienţă, alteori de indiferenţă şi  nepăsare, ori poate de fragilitate, de durere, de suferinţă, fiindcă de multe ori simt parfumul trist al unor oameni a căror inimi au fost la rândul lor vandalizate de alţii. Şi rar, rar de tot, se întâmplă ca cineva să lase în urma lui un parfum de iubire.

Apoi, nu ştiu de ce, toţi pleacă. Pleacă aşa cum au venit: unii dispar dintr-odată fără urmă. Degeaba îi strig, degeaba îi caut: nu mai sunt. Iar alţii se depărtează încet, şovăitor, privind în urmă la fiecare pas. Poate că asta se întâmplă atunci când nu mai au nimic de distrus, când se văd înconjuraţi de nişte ruine. Şi în zadar încerc eu să-i ţin înăuntru: sufletul meu nu mai are nici ferestre, nici uşi, nici yale.

Iar apoi mă întorc eu, cu paşi nesiguri, temându-mă să văd în ce hal a ajuns inima mea. Stau un moment tăcut în faţa acestor ruine şi constat pagubele. Cu greu mai găsesc uşa: mi-e greu să mai intru acolo. Totul arată altfel: alte culori, alt decor, alt miros. E o privelişte dezolantă: de multe ori e mizerie acolo, munţi de gunoaie, de vise prea îndrăzneţe şi speranţe făcute ţăndări, de lucruri inutile şi stupide. Şi e o dezordine totală. Nici nu mai ştiu pe unde am lăsat cutare gând sau cutare idee. Nici nu mai recunosc locul... nu mă mai recunosc.

Şi de fiecare dată, mă apuc să fac curat în inima mea. Încep prin a arunca tot ce-i inutil, toate visele, toate promisiunile, toate gunoaiele. Iar apoi vine partea cea mai neplăcută: trebuie să şterg imaginea celui ce a stat acolo. Mereu, cel ce-şi face sălaş în inima mea îşi lasă chipul şi forma peste tot: reuşeşte cumva să umple spaţiul cu imaginea-i, îşi gravează chipul pe pereţi, iar eu trebuie să îl şterg. Dar uneori e atât de adânc gravat încât sunt nevoit să dau jos tencuiala, iar în faţa mea rămân nişte ziduri de piatră, triste şi reci. Crezi că pe mine nu mă doare? E câteodată atât de greu ca după toate ravagiile făcute de vreun om să mai fiu nevoit şi eu să îmi distrug sufletul, să tai în carne vie în inima mea. Dar nu am de ales. Ştiu că doar aşa pot face curat acolo. Deşi atâta mi-aş dori să pot păstra măcar o imagine...

Şi încet, încet, îmi repar cu răbdare sufletul. Îi dau din nou culorile mele, îi pun ferestre şi aşez cu răbdare lucrurile din el în ordinea lor fragilă: fiecare sentiment încuiat în sertarul lui, fiecare obiectiv aşezat pe piedestalul lui.

După ce termin de reparat şi reconstruit încerc, de fiecare dată, să pun o yală mai bună, să pun mai multe lacăte, ca să îmi asigur inima de astfel de întâmplări în viitor. Dar eu ştiu că oricâte lacăte aş pune, orice i-aş face, inima mea rămâne la fel de vulnerabilă, căci e o inimă de om, "mai trădătoare decât orice şi primejdioasă". Şi oricând, mâine sau poimâine, sau peste un an, cineva s-ar putea să intre iarăşi în ea şi să-si bată joc din nou de tot ce eu am construit cu atâta migală.

Aţi putea crede că sunt supărat pe voi, cei care aţi intrat în sufletul meu şi-aţi făcut ce-aţi vrut cu el, iar apoi aţi plecat, aţi putea crede că vă port pică pentru asta. Departe de mine gândul acesta! M-a durut, ce-i drept, m-a durut tare, dar vreau să vă mulţumesc. Da, vă mulţumesc, vă mulţumesc, vouă, oameni care mi-aţi distrus sufletul!

 M-aţi învăţat astfel să fiu un meşter atât de priceput! M-aţi învăţat cum pot de fiecare dată să-mi reconstruiesc inima. M-aţi învăţat cum pot să fac din nou ceva frumos din grămada de moloz pe care aţi lăsat-o în urmă voi. M-aţi învăţat că în mine există puterea de a zâmbi şi a o lua de la început, indiferent ce mi-ar face alţii. M-aţi învăţat să-mi dăruiesc inima fără să aştept nimic înapoi. M-aţi învăţat cum să fiu fericit alături de voi, atâta timp cât aţi fost lângă mine, şi cum să fiu puternic după ce aţi plecat; iar pentru toate astea nu pot decât să vă fiu recunoscător.

Şi vă doresc să aveţi şi voi puterea de a vă reconstrui inima de câte ori am făcut-o eu. Încă o dată o spun: oamenilor, vă mulţumesc!

Rătăcitor

Aş vrea să-mi culeg gândurile,
Să mi le adun în palmă
Şi să le pun în călimară.

Pe cele risipite printre nori
Să le ascund sub pernă,
Sub perna pe care îmi visez visele moi.

Pe cele împrăştiate printre munţi
Înalţi, bătrâni, cărunţi
Cu sârg le-aş căuta.

Pe cele neascultătoare,
Nebune şi schimbătoare,
În suflet le-aş încuia.

Pe cele din inima ta
Le-aş cere înapoi,
Sau le-aş lăsa...

Noapte în tren

          Călătoresc. Sunt în tren de mai bine de opt ore. E noapte; o noapte densă şi neagră. Nori sălbatici acoperă cerul, iar eu nu reuşesc să văd nicio stea. Încerc să privesc în noapte de la fereastra vagonului, însă privirile mi se opresc în ceaţa impenetrabilă şi opacă ce se întinde nestăvilită între fereastră şi lume. Nu pot vedea nimic. 
Vagonul e luminat de un neon rece, de spital, ce emană o lumină pâlpâitoare şi impersonală. Contururile obiectelor se topesc în penumbra din vagon şi par a se confunda, undeva departe, cu noaptea nesfârşită. Singura senzaţie neîndoielnică pe care o am e produsă de huruitul continuu şi monoton al roţilor. Liniştea nopţii de tăciune e sfâșiată prelung de zgomotul ăsta neîntrerupt, cert şi dureros al roţilor ce strivesc şinele. 
Îmi rătăcesc privirile pe fereastra ce pare un zid de smoală. Văd nimic. Nimicul acesta devine dureros, material, am impresia că îl pot atinge. Este palpabil. Începe să se extindă. Trece prin fereastra vagonului, sau, nu ştiu, vine din ea şi intră în vagon. Mă înconjoară, începe să mă apese, mă asfixiază. Mi-e rău... Nu am aer... Sunet de roţi... Tren... Neon... Huruit... Leşin... Nimic.
M-am trezit privind pe fereastră. Aceeaşi noapte, acelaşi întuneric dens, dar străpuns acum de două lumini albe, mici, cu vibraţii albastre; păreau două stele gemene, îndepărtate. Să fi fost lumini dintr-un oraş aflat departe, undeva la capătul orizontului? Aşa am crezut. Continuam să privesc pierdut şi impasibil luminile mici şi albe lăsând trenul să treacă în goană prin noaptea fără sfârşit. 
Îmi dau seama apoi că cele două lumini sunt imobile, că au rămas în acelşi punct, în dreptul meu, pe fereastra vagonului, ca şi cum nu ne-am fi deplasat deloc faţă de ele, ori ne-au însoţit şi ele alături, călătoare în întuneric. Mi se păreau tot mai ireale, mai puţin verosimile, simple fantasme, urmări ale sufocării de adineauri. 
Dar, dintr-o dată, la fereastra mea se profilează în întuneric un chip alb şi străveziu, angelic dar însângerat, purtând asupra-i povara unor cumplite suferinţe şi continuat cu un trup fără viaţă ale cărui contururi se pierdeau în întuneric. Ceea ce m-a frapat nu au fost firele de sânge care se prelingeau uşor pe frunte, nici liniile descendente ale unui zâmbet chinuit, ci privirile albe, mici, cu vibraţii albastre, ce păreau două stele gemene, îndepărtate. Îngerul acesta fantomatic se apropie de ferastră, cu o mână tremurătoare ridicată, trecu prin ea şi am avut pentru o clipă senzaţia că întră în mine; apoi a dispărut. Am simţit o durere puternică în piept, urmată de un alt leşin.
M-am trezit privind pe fereastră. Scurtam din nou întunericul atotcuprinzător al aceleiași nopţi fără margini; fără lumini albe. În locul lor se aflau acum privirile mele negre, adânci, făcute una cu noaptea. Chipul meu palid se reflecta în fereastră, sub lumina neonului rece şi impersonal. Am adormit privindu-mi reflexia. 
M-am trezit privind pe fereastră. Vedeam o câmpie nesfârşită, plină de flori albe. 

Te-aştept

Aştept să vii,

Să îmi întinzi mâna şi să mă ridici,

Să mă priveşti în ochi,

Iar eu să mă înec în ochii tăi.

Atunci, de mână, vom zbura împreună

Peste dealuri, peste munţi şi peste văi

Şi peste albastrele, nesfârşitele mări;

De mână, împreună, până dincolo de zări.

Eu iubesc dimineţile…

          Ultimele stele se sting încet pe cerul palid al dimineţii. De după culmea dealului se preling raze roşiatic-aurii ce se înalţă în văzduh şi se răsfrâng apoi deasupra copacilor cu frunza proaspătă, cad pe acoperişurile ruginite ale caselor şi se cern prin stropii de rouă de pe iarbă. Un abur uşor se ridică din pământul dezmorţit, iar văzduhul se umple de o lumină difuză şi semi-opacă ce creează o atmosferă inefabilă.

          Aşa este Dimineaţa. Aşa sunt toate dimineţile; sau, cel puţin, aşa le văd eu de la fereastra mea, de la balcon…

Iubesc şi urăsc în acelaşi timp dimineaţa.

O iubesc pentru prospeţimea ei, pentru aerul răcoros şi roua fină ce mângâie şi oblojeşte rănile naturii şi ale omenirii. Iubesc începuturile şi avântările, precum şi promisiunea unei noi zile, a unei noi file din cartea nescrisă a vieţii. Şi tocmai aceasta este Dimineaţa.

Însă urăsc dimineţile pentru ochii înceţoşaţi si pleoapele grele, pentru mâna amorţiă ce caută orbeşte să oprească ceasul deşteptător. Blestemate fie serile târzii şi nopţile nedormite! Nu îmi place dimineaţa pentru teama de ce n-a fost încă,  pentru că nu pot controla ceea ce nu cunosc.

Eu îmi încep dimineţile (în fine, după ce reuşesc să mă trezesc) adresând câteva cuvinte Celui ce m-a creat, mulţumindu-i că pot spune încă o dată „ Bună dimineaţa! ” fiinţelor dragi şi rugându-l să mă aibă în pavăza Sa. Într-un definitiv, ce am fi noi, aceste fiinţe ciudate care îşi spun oameni, fără continua ascendenţă si căutare a transcendenţei? Simple animale cu raţiune.

Mă îmbrac în fugă şi îmi arunc în ghiozdan cărţile pentru o nouă, lungă şi istovitoare zi de şcoală. Apoi merg să mănânc ceva. Bunica este cea care, cu o grijă de-a dreptul maternă, îmi pregăteşte mereu un mic dejun gustos şi întotdeauna supradimensionat.

Şi plec la şcoală…

Aşa arată dimineţile mele. Nu se întâmplă lucruri fabuloase, nu săvârşesc fapte eroice, nu descopăr noi Americi. Unii ar spune că sunt „banale”. Poate. Însă eu ştiu să văd frumosul din fiecare rază de soare, din fiecare strop de rouă. Eu sunt profund recunoscător că pot privi cerul, că aud glasul bunicii şi îmi pot îmbrăţişa părinţii, iar pe drum ascult cântul păsărilor. Este nevoie de mai mult pentru a spune că Dimineaţa e într-adevăr frumoasă? Absolut deloc!

Eu iubesc dimineţile…

Cuvinte

Mă aplec asupra cuvintelor
Ca să le aflu taina.
Vreau să le prind sensul
Dându-le jos haina.

Le mângâi cu trupul şi sufletul meu,
Le-nfășor cu cântecul,
Le ating cu vraja
Ce opreşte timpul.

Vreau să le simt vibraţia pe gene;
De ele se agaţă,
De tremurul uşor
A ochilor de gheaţă.

Începuturi

          Am un dulap extrem de dezordonat: se înghesuie în el hârtii, cărţi, reviste, caiete, lucruri de care nu mai am nevoie, dar de care amân la nesfârșit să mă despart. Mi se pare că răsfoindu-le, găsesc prin ele părţi, bucăţele din sufletul meu, din mine; mă regăsesc pe mine cel de-acum un o lună, un an, doi. Şi aşa, căutând zilele trecute ceva prin dulap am dat peste un caiet mare, mai vechi. Doar primele pagini erau scrise. Mi-am amintit că le-am scris într-o noapte, cu două lumânări aprinse pe birou, în vara lui 2011. Trebuiau să fie începutul unei povestiri, dar au rămas aşa: doar un început, fără corp, fără continuitate; doar un început. Am şi uitat ce voiam să scriu atunci (sau nu mai vreau să-mi amintesc). Uite câteva fragmente din începutul meu:
"... cât e de fermecată, de magică şi de misterioasă noaptea, pe ţărmul mării, pe o plajă sălbatică. În depărtare se aud câinii lătrând; printre ierburile înalte şi răzleţe greierii îşi cântă doina acompaniindu-se cu vântul ce adie printre frunze. Câțiva buşteni aduşi la ţărm de valuri par nişte creaturi stranii ce ies din mare, şi marea... veşnica mare, nemărginită precum iubirea ce izvorăște dintr-o inimă curată, perpetuează etern sunetul hipnotizant al valurilor ce se sfărâmă de acelaşi ţărm neschimbat iar şi iar. Din toate veacurile, valurile, în efemeritatea lor, nu obosesc şi nu încetează a se naşte şi a străbate marea, chiar dacă-şi ştiu sfârșitul  atât de tragic prin însăși faptul că nu se deosebeşte cu nimic de cel al milioanelor de alte valuri. Poate că valurile se nasc doar pentru plăcerea de a fi mângâiate de lună şi de a-i purta pe coama lor de-o clipă strălucirea şi frumusețea. Asta-i unica plăcere de care au ele parte; şi le e de ajuns pentru a pieri în neştire, împăcate că şi-au împlinit menirea. 
Dar noi? Ce e cu noi? Ce e cu aceste fiinţe ciudate care-şi spun oameni? Sunt mai mult decât un val?
Valurile, toate, îşi împlinesc menirea şi se sting împăcate. Dar oare oamenii? Câți pricep măcar care li-e rostul? Şi dintre aceștia, câți şi-l împlinesc?
Valurile, toate, tac cu smerenie în faţa ţărmului, se sfărâmă în tăcere, şi nimeni nu le plânge  Dar oamenii? Câți dintre semenii noștri ştiu să iasă din scenă într-un mod demn şi tăcut, fiind împăcați cu ei şi cu lumea? Şi oare suspinul etern al valurilor nu e de ajuns ca să plângă amintirea celor ce nu mai sunt?"

Fii tu însuţi!

          Ieri după masă am revăzut, din întâmplare, un film pe care îl iubesc enorm, un film care m-a marcat. Este vorba despre filmul "Un secreto de Esperanza", tradus în română prin "Fii tu însuți!", în regia lui Leopoldo Laborde, iar în rolul principal Katy Jurado, prima actriță mexicană nominalizată la Oscar. Dar nu vreau să te plictisesc cu astfel de detalii. Povestea aduce în prim plan prietenia dintre o bătrână singură şi enigmatică şi un puști de 12 ani, pe nume Jorge. Filmul în sine este o lecţie de viaţă: bătrâna doamnă încearcă să îl învețe pe tânărul ei prieten că nu ai nevoie ca alţii să te facă fericit, ci că fericirea vine din faptul de a fi tu însuţi, de a trăi exact aşa cum simţi. "Lumea este ceea ce ochii tăi văd, nu ceea ce alţii spun ochilor tăi să vadă. Iar uneori, cea mai mare greșeală este să pretinzi că eşti ceea ce vor alţii să fii, uitând ceea ce eşti tu de fapt." Acea scenă din finalul filmului în care băiatul, devenit acum bărbat, înţelege cu adevărat vorbele bătrânei m-a emoţionat până la lacrimi ("Şi băieţii plâng câteodată!").
Oare câți dintre noi au curajul de a fi ei înșiși?
Într-adevăr, nu-i uşor. Societatea încearcă mereu să ne preseze într-un tipar anume, să fim toţi la fel. Ni se impune un model, un anume fel de a gândi  de a acţiona, iar ceea ce nu corespunde concepției generale este etichetat ca fiind anormal, ciudat, eronat sau rău.
E. E. Cummings spunea: "A fi tu însuţi, într-o lume care se străduieşte din răsputeri şi fără încetare să te transforme în altcineva, înseamnă să duci cea mai grea luptă pe care o poate duce o fiinţă umană şi să nu încetezi vreodată a lupta."
Da, de prea puţine ori avem curajul de a face ceea ce vrem, de a trăi aşa cum vrem. Cred că de multe ori nu avem certitudinea că ceea ce vrem să facem este corect, că este un lucru bun. Exact această întrebare i-o punea în film şi Jorge, bătrânei  "-Cum ştiu dacă ceea ce vreau e ceva bun?", iar aceasta îi răspunde: "Simplu: ascultă-ţi intuiţia!". Personal, nu sunt întru totul de acord cu acest mod de a gândi. Eu aş spune mai degrabă: "Instruieşte-ţi conştiinţa, şi apoi ascultă de ea!"
Dar hai să nu ne băgăm în lucruri prea complicate. Nu mă pricep la filozofat, căci ştiu prea puţine încă; sunt doar un copil! 
Şi totuşi, continui să cred că ne sacrificăm prea uşor visele şi năziunţele, ascunzîndu-ne frica în spatele iubirii pentru alţii, în spatele a tot felul de pseudoidealuri şi principii în care nu credem. Refuzăm, ne e teamă (sau mai ştiu eu cum să zic!) să fim noi înşine, să acționăm aşa cum ne-am dori pentru că nu vrem să ne asumăm resposabilitatea destinului nostru. 
Astfel, pentru a fi cu adevărat noi înşine, nu avem de luptat doar împotrivă societăţii, ci mai ales împotriva fricii noastre.
Şi închei acum cu o frază pe care mi-o repet de-o mulţime în fiecare zi, şi care-mi apare ca şi concluzie în faţa atâtor situaţii pe care nu le pot înţelege:
Ce fiinţe ciudate suntem! 

Încep iar să scriu

Mă apuc din nou de scris. Scriu gânduri, sentimente, impresii, verzi şi-uscate: părți din sufletul meu, din mine.
Scriu pentru că simt, pentru că vreau să spun, pentru că nu mai doresc să tac. Vreau să-mi pun gândurile pe hârtie, pe nesfârșite foi și să le împrăştii apoi pe străzi, în piețe, în pustiuri şi în mări, să pătrundă până în sufletul pământului, al oamenilor, a cuiva... O să fac din foile cu gânduri avioane, ca şi copiii, ca şi mine, şi o să le arunc, o să le lansez de pe aeroporturile mele: viața o să-mi fie pistă de lansare, zilele piloți, gândurile avioane.
Tu, cel ce vei găsi unul dintre aceste avioane căzut la picioarele tale, îl vei ridica, îl vei despături; poate nu o să înțelegi mereu ce am scris (căci scriu neglijent, mizerabil); poate o să ţi se pară cuvinte fără sens, jumătăți de idei, fraze prost făcute, ciudățenii... Iartă-mă! Nu ştiu altfel. Nu șlefuiesc vorbele, nu lucrez cu migală. Iau cu mâna gândurile din mintea mea, le smulg de-acolo, şi le-arunc pe hârtie. Se-ntâmplă câteodată să cadă pe foaie într-o oarecare ordine, să arate frumos (nu-i meritul meu!); dar de cele mai multe ori cad haotic, se frâng în forme brutale, se-amestecă la-ntâmplare în fraze diforme. 
Chiar dacă nu vei înțelege mereu ce-am vrut să spun, când vei avea în mână unul dintre avioanele mele ai să ştii că cineva, un copil, a vrut să zboare, dar n-a putut, aşa că şi-a trimis gândurile ca soli, ca să schimbe ceva: o dună în deșert, un val în ocean, un om în omenire.

P.S. Te întrebi probabil de ce am ales acest titlu pentru blog, ce vrea să însemne, ce vrea să spună. Dacă ţi-ai pus această întrebare şi te aşteptai să primești un răspuns profund, ei bine, mă tem că te voi dezamăgi încă de la prima postare (şi-mi pare rău; nu de alta, dar aveam timp şi mai încolo). Am ales acest titlu pentru că oricât  mi-am stors creierii nu am găsit ceva mai inteligent; nu m-a dus capu' mai mult, pe românește. Aşa că am decis să pun un punct ca titlu. Dar mă gândeam că un simplu punct ar putea trece neobservat, şi-atunci ai crede că-i un blog fără titlu. Aşa ca am scris, după el, ca să vadă tot omu' "Punct". De ce nu am scris mai întâi "punct" şi apoi să pun punctul, cum ar fi fost firesc? Deoarece un punct nu înseamnă mereu un sfârșit; nu aşa îl văd eu; poate însemna şi-un început. Şi aici voi cita cuvintele unei foarte bune prietene: "Cred că un punct e un bun început. Două puncte înseamnă incertitudine; iar cînd ai trei puncte, deja eşti pierdut!" Şi sper că acum i-am mulțumit (măcar un pic) şi pe cei ce au nevoie de explicaţii logice pentru toate lucrurile.
O seară faină să aveţi!