marți, 7 mai 2013

Noapte în tren

          Călătoresc. Sunt în tren de mai bine de opt ore. E noapte; o noapte densă şi neagră. Nori sălbatici acoperă cerul, iar eu nu reuşesc să văd nicio stea. Încerc să privesc în noapte de la fereastra vagonului, însă privirile mi se opresc în ceaţa impenetrabilă şi opacă ce se întinde nestăvilită între fereastră şi lume. Nu pot vedea nimic. 
Vagonul e luminat de un neon rece, de spital, ce emană o lumină pâlpâitoare şi impersonală. Contururile obiectelor se topesc în penumbra din vagon şi par a se confunda, undeva departe, cu noaptea nesfârşită. Singura senzaţie neîndoielnică pe care o am e produsă de huruitul continuu şi monoton al roţilor. Liniştea nopţii de tăciune e sfâșiată prelung de zgomotul ăsta neîntrerupt, cert şi dureros al roţilor ce strivesc şinele. 
Îmi rătăcesc privirile pe fereastra ce pare un zid de smoală. Văd nimic. Nimicul acesta devine dureros, material, am impresia că îl pot atinge. Este palpabil. Începe să se extindă. Trece prin fereastra vagonului, sau, nu ştiu, vine din ea şi intră în vagon. Mă înconjoară, începe să mă apese, mă asfixiază. Mi-e rău... Nu am aer... Sunet de roţi... Tren... Neon... Huruit... Leşin... Nimic.
M-am trezit privind pe fereastră. Aceeaşi noapte, acelaşi întuneric dens, dar străpuns acum de două lumini albe, mici, cu vibraţii albastre; păreau două stele gemene, îndepărtate. Să fi fost lumini dintr-un oraş aflat departe, undeva la capătul orizontului? Aşa am crezut. Continuam să privesc pierdut şi impasibil luminile mici şi albe lăsând trenul să treacă în goană prin noaptea fără sfârşit. 
Îmi dau seama apoi că cele două lumini sunt imobile, că au rămas în acelşi punct, în dreptul meu, pe fereastra vagonului, ca şi cum nu ne-am fi deplasat deloc faţă de ele, ori ne-au însoţit şi ele alături, călătoare în întuneric. Mi se păreau tot mai ireale, mai puţin verosimile, simple fantasme, urmări ale sufocării de adineauri. 
Dar, dintr-o dată, la fereastra mea se profilează în întuneric un chip alb şi străveziu, angelic dar însângerat, purtând asupra-i povara unor cumplite suferinţe şi continuat cu un trup fără viaţă ale cărui contururi se pierdeau în întuneric. Ceea ce m-a frapat nu au fost firele de sânge care se prelingeau uşor pe frunte, nici liniile descendente ale unui zâmbet chinuit, ci privirile albe, mici, cu vibraţii albastre, ce păreau două stele gemene, îndepărtate. Îngerul acesta fantomatic se apropie de ferastră, cu o mână tremurătoare ridicată, trecu prin ea şi am avut pentru o clipă senzaţia că întră în mine; apoi a dispărut. Am simţit o durere puternică în piept, urmată de un alt leşin.
M-am trezit privind pe fereastră. Scurtam din nou întunericul atotcuprinzător al aceleiași nopţi fără margini; fără lumini albe. În locul lor se aflau acum privirile mele negre, adânci, făcute una cu noaptea. Chipul meu palid se reflecta în fereastră, sub lumina neonului rece şi impersonal. Am adormit privindu-mi reflexia. 
M-am trezit privind pe fereastră. Vedeam o câmpie nesfârşită, plină de flori albe.