duminică, 17 august 2014

În aşteptarea miracolului

„De ce oare cere această generaţie un semn? Adevărat vă spun că acestei generaţii nu i se va da niciun semn.“


Această generaţie cere un semn...
Fariseii au cerut un semn "ca să-l pună la încercare" pe Isus. După ce au fost martori la nenumărate miracole, nu s-au sfiit să întrebe: "Atunci ce semn faci, ca să-l vedem şi să te credem? Ce lucrare faci?". Lor nu le păsa. Orice ar fi văzut (şi au putut vedea multe miracole), nu au crezut, pentru că au ales să nu creadă. Întrebarea şi cererea lor vădeau doar ipocrizie. 
Cuvintele Mântuitorului continuă să răsune şi azi, iar ecourile întrebării sale străbat de peste veacuri, cerându-şi mai mult ca oricând un răspuns. La fel ca fariseii, şi azi oamenii vor un semn pentru a crede. "Ce semn faci, ca să-l vedem şi să te credem?". Vor să vadă cu ochii lor dovada, minunea, semnul. Dar sunt orbi.

Am (re)citit zilele trecute o povestire care continuă să mă intrige, şi pe care nu pot să nu o leg de subiectul de faţă. Se cheamă "Roza lui Paracelsus", de  Jorge Luis Borges. Vă invit din inimă să o citiţi şi voi aici; nu e lungă. Voi încerca totuşi să o rezum. La Paracelsus, un bătrân maestru alchimist, soseşte pe neaşteptate un tânăr ce declară că doreşte să îi devină ucenic. Spre a-i dovedi asta, se arată dispus să îi ofere întregul său avut: o pungă cu galbeni. Dar în schimbul dedicării sale totale, cere un semn, un miracol pe care să-l vadă: arderea unei roze, iar apoi recrearea ei de către maestru, asta făcându-l să creadă în "mărturia ochilor săi". Magistrul refuză cererea tânărului, recunoscând că nu este, probabil, decât un impostor. Prezumtivul discipol se îndepărtează dezamăgit, iar după plecarea sa, Paracelsus săvârşeşte miracolul reînvierii rozei. 
Textul se pretează la o mulţime de interpretări, Borges exprimând mesajul într-o manieră încifrată, cu o abundenţă de simboluri. Personal, aş interpreta povestirea în felul următor:
Fiecare dintre noi ne putem regăsi la un moment dat în ipostaza tânărului care cere un semn, însă el este mai degrabă un exponent al "acestei generaţii", al societăţii moderne per ansamblu, cu ideile şi teoriile promovate de ea. Toţi ne aflăm pe drum, ne aflăm în căutare (din nou, fie că priviţi asta la nivel individual sau în ansamblu). Toţi căutăm "Piatra Filozofală", căutăm "iluminarea spirituală", căutăm un adevăr metafizic şi transcendental a cărui existenţă o putem doar ghici, datorită contururilor pe care le vedem. În noi se află dorinţa înnăscută a unei comuniuni cu divinitatea, şi toţi, atei sau credincioşi, avem necesităţi spirituale. Doar că unii aleg să şi le ignore. 
Aşadar suntem pe drum. Credem că drumul duce la Piatră, că la capătul lui vom găsi "adevărul", iar atunci nu va mai trebui să căutăm nimic, sau, mai grav, ne amăgim deja cu iluzia deţinerii lui, ca şi cum acesta ar fi un bun. Paracelsus îi spune tânărului că "Drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire. Dacă nu înţelegi acest lucru, n-ai început încă să înţelegi. Căci ţelul este în fiecare dintre paşii tăi".
Înţelegem într-o manieră eronată noţiunea de "drum". Vrem ca acesta să ne conducă la Piatră (la "pământul făgăduit", simbol al dumnezeirii, al comuniunii cu divinitatea), când, de fapt, tocmai de aici ar trebui să pornim: de la apropierea de Dumnezeu. Dacă acesta este punctul de plecare al căutării noastre, şi nu destinaţia, atunci am pornit pe drumul cel bun. Atunci "ţelul va fi în fiecare dintre paşii noştri". Astfel, adevărul nu se deţine, ci se trăieşte, zi de zi, pas cu pas.
Însă tânărul discipol persistă în concepţia sa eronată despre drum. Îi oferă maestrului o pungă cu galbeni, singurul său avut, chipurile, ca " o mărturie a dorinţei sale de a învăţa". Şi azi, mulţi ar fi gata să plătească pentru a afla adevărul, se declară dispuşi la sacrificii materiale, ba chiar la a-şi jertfi întreaga viaţă lui. Însă pun o condiţie pentru a se lăsa călăuziţi de "Maestru", pentru a porni la drum alături de el: vor o minune, un semn. "Această generaţie cere un semn...". 
Da, cerem cu încăpăţânare semne, miracole, lucruri palpabile pentru a crede. Fariseii au vrut un "semn, ca să-l vadă şi să creadă". Tânărul din povestire spune: "Îţi cer... să-mi îngădui să văd cenuşa, apoi roza...Voi crede în mărturia ochilor mei." Azi mulţi oameni declară: "Eu nu cred decât ceea ce văd". Vrem să îl percepem pe Dumnezeu prin simţuri, am vrea să-l putem pipăi, mirosi, gusta, auzi, vedea. Vrem să reducem spiritualul la material, intangibilul la palpabil, celestul la mundan. Iar în tot acest timp suntem orbi şi surzi la minunea eternă şi atotcuprinzătoare care ne înconjoară, numită "viaţă".
Tânărului puţin îi păsa de metodele folosite de magistru, de filozofia lui, de Cuvântul divin. El voia pur şi simplu o minune. ("Te rog cu umilinţă să te învoieşti a-mi arăta pieirea şi întoarcerea rozei. Puţin îmi pasă dacă operezi cu Verbul ori cu athanorul."). Şi azi, mulţi oameni dau dovadă de o asemenea superficialitate. Nu mai avem răbdare, nu mai ştim ce e perseverenţa, pentru că, în fapt, "puţin ne pasă". Vrem un adevăr simplu şi comod, acum şi repede, şi cu ketchup dulce, ca la fast-food. Dacă se poate, gata mestecat.
Credinţa bazată pe "mărturia propriilor ochi" e considerată de maestru simplă credulitate. De ce? Scăpăm din vedere că perspectiva noastră e limitată, imperfectă, supusă constant schimbării. Nu ar fi o nesăbuinţă să ne bazăm exclusiv pe simţurile noastre, care atât de uşor pot fi înşelate?!
Vrem un miracol "în clipa aceasta" fără să ne întrebăm dacă merităm un asemenea dar. Deşi divinitatea ne spune mereu "Lasă roza", ne încăpăţânăm să insităm, iar deoarece Dumnezeu refuză să răspundă superficialităţii noastre, tragem concluzia că El nu există, că "îndărătul măştii nu se află nimeni". Chiar dacă primim de la El asigurarea că "vom fi întotdeauna bineveniţi" ne îndepărtăm dezamăgiţi şi refuzăm să Îl mai căutăm... Iar când miracolul va avea loc, noi vom fi plecat.

Să nu mai cerem deci semne, ci să deschidem ochii şi inima la ceea ce ne înconjoară.



P.S: Nu pretind că am realizat o interpretare exhaustivă a textului. Aştept opiniile şi "viziunile" voaste. :)