joi, 31 ianuarie 2013

Fii tu însuţi!

          Ieri după masă am revăzut, din întâmplare, un film pe care îl iubesc enorm, un film care m-a marcat. Este vorba despre filmul "Un secreto de Esperanza", tradus în română prin "Fii tu însuți!", în regia lui Leopoldo Laborde, iar în rolul principal Katy Jurado, prima actriță mexicană nominalizată la Oscar. Dar nu vreau să te plictisesc cu astfel de detalii. Povestea aduce în prim plan prietenia dintre o bătrână singură şi enigmatică şi un puști de 12 ani, pe nume Jorge. Filmul în sine este o lecţie de viaţă: bătrâna doamnă încearcă să îl învețe pe tânărul ei prieten că nu ai nevoie ca alţii să te facă fericit, ci că fericirea vine din faptul de a fi tu însuţi, de a trăi exact aşa cum simţi. "Lumea este ceea ce ochii tăi văd, nu ceea ce alţii spun ochilor tăi să vadă. Iar uneori, cea mai mare greșeală este să pretinzi că eşti ceea ce vor alţii să fii, uitând ceea ce eşti tu de fapt." Acea scenă din finalul filmului în care băiatul, devenit acum bărbat, înţelege cu adevărat vorbele bătrânei m-a emoţionat până la lacrimi ("Şi băieţii plâng câteodată!").
Oare câți dintre noi au curajul de a fi ei înșiși?
Într-adevăr, nu-i uşor. Societatea încearcă mereu să ne preseze într-un tipar anume, să fim toţi la fel. Ni se impune un model, un anume fel de a gândi  de a acţiona, iar ceea ce nu corespunde concepției generale este etichetat ca fiind anormal, ciudat, eronat sau rău.
E. E. Cummings spunea: "A fi tu însuţi, într-o lume care se străduieşte din răsputeri şi fără încetare să te transforme în altcineva, înseamnă să duci cea mai grea luptă pe care o poate duce o fiinţă umană şi să nu încetezi vreodată a lupta."
Da, de prea puţine ori avem curajul de a face ceea ce vrem, de a trăi aşa cum vrem. Cred că de multe ori nu avem certitudinea că ceea ce vrem să facem este corect, că este un lucru bun. Exact această întrebare i-o punea în film şi Jorge, bătrânei  "-Cum ştiu dacă ceea ce vreau e ceva bun?", iar aceasta îi răspunde: "Simplu: ascultă-ţi intuiţia!". Personal, nu sunt întru totul de acord cu acest mod de a gândi. Eu aş spune mai degrabă: "Instruieşte-ţi conştiinţa, şi apoi ascultă de ea!"
Dar hai să nu ne băgăm în lucruri prea complicate. Nu mă pricep la filozofat, căci ştiu prea puţine încă; sunt doar un copil! 
Şi totuşi, continui să cred că ne sacrificăm prea uşor visele şi năziunţele, ascunzîndu-ne frica în spatele iubirii pentru alţii, în spatele a tot felul de pseudoidealuri şi principii în care nu credem. Refuzăm, ne e teamă (sau mai ştiu eu cum să zic!) să fim noi înşine, să acționăm aşa cum ne-am dori pentru că nu vrem să ne asumăm resposabilitatea destinului nostru. 
Astfel, pentru a fi cu adevărat noi înşine, nu avem de luptat doar împotrivă societăţii, ci mai ales împotriva fricii noastre.
Şi închei acum cu o frază pe care mi-o repet de-o mulţime în fiecare zi, şi care-mi apare ca şi concluzie în faţa atâtor situaţii pe care nu le pot înţelege:
Ce fiinţe ciudate suntem! 

luni, 28 ianuarie 2013

Încep iar să scriu

Mă apuc din nou de scris. Scriu gânduri, sentimente, impresii, verzi şi-uscate: părți din sufletul meu, din mine.
Scriu pentru că simt, pentru că vreau să spun, pentru că nu mai doresc să tac. Vreau să-mi pun gândurile pe hârtie, pe nesfârșite foi și să le împrăştii apoi pe străzi, în piețe, în pustiuri şi în mări, să pătrundă până în sufletul pământului, al oamenilor, a cuiva... O să fac din foile cu gânduri avioane, ca şi copiii, ca şi mine, şi o să le arunc, o să le lansez de pe aeroporturile mele: viața o să-mi fie pistă de lansare, zilele piloți, gândurile avioane.
Tu, cel ce vei găsi unul dintre aceste avioane căzut la picioarele tale, îl vei ridica, îl vei despături; poate nu o să înțelegi mereu ce am scris (căci scriu neglijent, mizerabil); poate o să ţi se pară cuvinte fără sens, jumătăți de idei, fraze prost făcute, ciudățenii... Iartă-mă! Nu ştiu altfel. Nu șlefuiesc vorbele, nu lucrez cu migală. Iau cu mâna gândurile din mintea mea, le smulg de-acolo, şi le-arunc pe hârtie. Se-ntâmplă câteodată să cadă pe foaie într-o oarecare ordine, să arate frumos (nu-i meritul meu!); dar de cele mai multe ori cad haotic, se frâng în forme brutale, se-amestecă la-ntâmplare în fraze diforme. 
Chiar dacă nu vei înțelege mereu ce-am vrut să spun, când vei avea în mână unul dintre avioanele mele ai să ştii că cineva, un copil, a vrut să zboare, dar n-a putut, aşa că şi-a trimis gândurile ca soli, ca să schimbe ceva: o dună în deșert, un val în ocean, un om în omenire.

P.S. Te întrebi probabil de ce am ales acest titlu pentru blog, ce vrea să însemne, ce vrea să spună. Dacă ţi-ai pus această întrebare şi te aşteptai să primești un răspuns profund, ei bine, mă tem că te voi dezamăgi încă de la prima postare (şi-mi pare rău; nu de alta, dar aveam timp şi mai încolo). Am ales acest titlu pentru că oricât  mi-am stors creierii nu am găsit ceva mai inteligent; nu m-a dus capu' mai mult, pe românește. Aşa că am decis să pun un punct ca titlu. Dar mă gândeam că un simplu punct ar putea trece neobservat, şi-atunci ai crede că-i un blog fără titlu. Aşa ca am scris, după el, ca să vadă tot omu' "Punct". De ce nu am scris mai întâi "punct" şi apoi să pun punctul, cum ar fi fost firesc? Deoarece un punct nu înseamnă mereu un sfârșit; nu aşa îl văd eu; poate însemna şi-un început. Şi aici voi cita cuvintele unei foarte bune prietene: "Cred că un punct e un bun început. Două puncte înseamnă incertitudine; iar cînd ai trei puncte, deja eşti pierdut!" Şi sper că acum i-am mulțumit (măcar un pic) şi pe cei ce au nevoie de explicaţii logice pentru toate lucrurile.

O seară faină să aveţi!