luni, 25 februarie 2013

Te-aştept



Aştept să vii,
Să îmi întinzi mâna şi să mă ridici,
Să mă priveşti în ochi,
Iar eu să mă înec în ochii tăi.

Atunci, de mână, vom zbura împreună
Peste dealuri, peste munţi şi peste văi
Şi peste albastrele, nesfârşitele mări;
De mână, împreună, până dincolo de zări.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Eu iubesc dimineţile…


          Ultimele stele se sting încet pe cerul palid al dimineţii. De după culmea dealului se preling raze roşiatic-aurii ce se înalţă în văzduh şi se răsfrâng apoi deasupra copacilor cu frunza proaspătă, cad pe acoperişurile ruginite ale caselor şi se cern prin stropii de rouă de pe iarbă. Un abur uşor se ridică din pământul dezmorţit, iar văzduhul se umple de o lumină difuză şi semi-opacă ce creează o atmosferă inefabilă.
          Aşa este Dimineaţa. Aşa sunt toate dimineţile; sau, cel puţin, aşa le văd eu de la fereastra mea, de la balcon…
Iubesc şi urăsc în acelaşi timp dimineaţa.
O iubesc pentru prospeţimea ei, pentru aerul răcoros şi roua fină ce mângâie şi oblojeşte rănile naturii şi ale omenirii. Iubesc începuturile şi avântările, precum şi promisiunea unei noi zile, a unei noi file din cartea nescrisă a vieţii. Şi tocmai aceasta este Dimineaţa.
Însă urăsc dimineţile pentru ochii înceţoşaţi si pleoapele grele, pentru mâna amorţiă ce caută orbeşte să oprească ceasul deşteptător. Blestemate fie serile târzii şi nopţile nedormite! Nu îmi place dimineaţa pentru teama de ce n-a fost încă,  pentru că nu pot controla ceea ce nu cunosc.
Eu îmi încep dimineţile (în fine, după ce reuşesc să mă trezesc) adresând câteva cuvinte Celui ce m-a creat, mulţumindu-i că pot spune încă o dată „ Bună dimineaţa! ” fiinţelor dragi şi rugându-l să mă aibă în pavăza Sa. Într-un definitiv, ce am fi noi, aceste fiinţe ciudate care îşi spun oameni, fără continua ascendenţă si căutare a transcendenţei? Simple animale cu raţiune.
Mă îmbrac în fugă şi îmi arunc în ghiozdan cărţile pentru o nouă, lungă şi istovitoare zi de şcoală. Apoi merg să mănânc ceva. Bunica este cea care, cu o grijă de-a dreptul maternă, îmi pregăteşte mereu un mic dejun gustos şi întotdeauna supradimensionat.
Şi plec la şcoală…
Aşa arată dimineţile mele. Nu se întâmplă lucruri fabuloase, nu săvârşesc fapte eroice, nu descopăr noi Americi. Unii ar spune că sunt „banale”. Poate. Însă eu ştiu să văd frumosul din fiecare rază de soare, din fiecare strop de rouă. Eu sunt profund recunoscător că pot privi cerul, că aud glasul bunicii şi îmi pot îmbrăţişa părinţii, iar pe drum ascult cântul păsărilor. Este nevoie de mai mult pentru a spune că Dimineaţa e într-adevăr frumoasă? Absolut deloc!
Eu iubesc dimineţile…

luni, 4 februarie 2013

Cuvinte

Mă aplec asupra cuvintelor
Ca să le aflu taina.
Vreau să le prind sensul
Dându-le jos haina.

Le mângâi cu trupul şi sufletul meu,
Le-nfășor cu cântecul,
Le ating cu vraja
Ce opreşte timpul.

Vreau să le simt vibraţia pe gene;
De ele se agaţă,
De tremurul uşor
A ochilor de gheaţă.

sâmbătă, 2 februarie 2013

Începuturi

          Am un dulap extrem de dezordonat: se înghesuie în el hârtii, cărţi, reviste, caiete, lucruri de care nu mai am nevoie, dar de care amân la nesfârșit să mă despart. Mi se pare că răsfoindu-le, găsesc prin ele părţi, bucăţele din sufletul meu, din mine; mă regăsesc pe mine cel de-acum un o lună, un an, doi. Şi aşa, căutând zilele trecute ceva prin dulap am dat peste un caiet mare, mai vechi. Doar primele pagini erau scrise. Mi-am amintit că le-am scris într-o noapte, cu două lumânări aprinse pe birou, în vara lui 2011. Trebuiau să fie începutul unei povestiri, dar au rămas aşa: doar un început, fără corp, fără continuitate; doar un început. Am şi uitat ce voiam să scriu atunci (sau nu mai vreau să-mi amintesc). Uite câteva fragmente din începutul meu:
"... cât e de fermecată, de magică şi de misterioasă noaptea, pe ţărmul mării, pe o plajă sălbatică. În depărtare se aud câinii lătrând; printre ierburile înalte şi răzleţe greierii îşi cântă doina acompaniindu-se cu vântul ce adie printre frunze. Câțiva buşteni aduşi la ţărm de valuri par nişte creaturi stranii ce ies din mare, şi marea... veşnica mare, nemărginită precum iubirea ce izvorăște dintr-o inimă curată, perpetuează etern sunetul hipnotizant al valurilor ce se sfărâmă de acelaşi ţărm neschimbat iar şi iar. Din toate veacurile, valurile, în efemeritatea lor, nu obosesc şi nu încetează a se naşte şi a străbate marea, chiar dacă-şi ştiu sfârșitul  atât de tragic prin însăși faptul că nu se deosebeşte cu nimic de cel al milioanelor de alte valuri. Poate că valurile se nasc doar pentru plăcerea de a fi mângâiate de lună şi de a-i purta pe coama lor de-o clipă strălucirea şi frumusețea. Asta-i unica plăcere de care au ele parte; şi le e de ajuns pentru a pieri în neştire, împăcate că şi-au împlinit menirea. 
Dar noi? Ce e cu noi? Ce e cu aceste fiinţe ciudate care-şi spun oameni? Sunt mai mult decât un val?
Valurile, toate, îşi împlinesc menirea şi se sting împăcate. Dar oare oamenii? Câți pricep măcar care li-e rostul? Şi dintre aceștia, câți şi-l împlinesc?
Valurile, toate, tac cu smerenie în faţa ţărmului, se sfărâmă în tăcere, şi nimeni nu le plânge  Dar oamenii? Câți dintre semenii noștri ştiu să iasă din scenă într-un mod demn şi tăcut, fiind împăcați cu ei şi cu lumea? Şi oare suspinul etern al valurilor nu e de ajuns ca să plângă amintirea celor ce nu mai sunt?"