joi, 25 iunie 2015

cuvinte-mpotrivite

cuvinte-mpotrivite:

fraze, sintagme - nu.

puncte de suspensie. 


cine eşti tu?


gânduri sublimate,

volatile; frânturi.

arome, umbre, ecouri.


stânca se sfarmă,

pietrele cad: 

forme - diforme,

pe umerii mei,

cade şi ploaia

ce spală păcate,

răni sângerânde,

speranţe,

iluzii,

certitudini

şi vise

de oameni nebuni

ce ştiu.


luni, 8 iunie 2015

Reflecţii la final de liceu



Unde? Unde a dispărut timpul? Când s-au scurs patru ani? Ce s-a întâmplat de când am călcat pentru întâia oară pragul liceului şi până acum, când ne pregătim să ne facem ieşirea din scenă?

Care ar fi acum sensul unei liste pe care să ne trecem ostentativ realizările şi „realizările” din cei patru ani? Au fost alţii mai buni înainte, şi alţii vor veni după noi. Şi-atunci locul nostru care a fost în clădirea aceasta aflată la intersecţie de drumuri şi destine? Ce-am adus şi ce-am lăsat aici? Dar, mai important, cu ce vom pleca de aici?

În primul rând, cu (multe) lecţii. Nu, nu de matematică, română sau biologie. Acestea sunt simple informaţii, ale căror morminte vor rămâne caietele noastre, şi prea puţin creierele noastre. Dar voi, cei care aţi stat în faţa noastră timp de patru ani şi „ne-aţi călăuzit pe căile cunoaşterii” (ca să folosesc un clişeu care e doar o utopie) ne-aţi învăţat, poate adesea fără voia voastră, lecţii care ne vor însoţi mereu. Cuvintele? Pleavă-n vânt, nici măcar fard. Faptele ne-au convins. Nu discursurile despre demnitate, curaj, loialitate, bunătate şi corectitudine, nu acestea ne vor rămâne în minte, ci modul în care am văzut (sau nu) aceste calităţi aplicate de voi, dargi profesori. Ne-aţi învăţat lucruri mult mai importante decât materiile pe care le-aţi predat, ne-aţi oferit modele pe care să le imităm... sau de care să ne ferim.

În patru ani ne-aţi evaluat, ne-aţi judecat şi ne-aţi notat. Aţi aplicat asupra noastră, uneori cu blândeţe, alteori obtuz, criterii care v-au fost impuse şi vouă, poate izvorând nu dintr-o convingere personală, ci din erorile unui sistem bolnav şi paranoic. Dar în acest al doisprezecelea ceas rolurile se inversează. În tot acest timp aţi fost, de asemenea, sub lupa noastră. Iar acum, când privim liceul cu detaşarea celui care ştie că în curând îşi va lua zborul, ne încumetăm să dăm verdictul. Ne erijăm în judecători, iar dacă suntem prea severi, nu ne-o veţi lua în nume de rău: vrem doar să ştiţi că o facem deoarece de la voi, cei de la catedră, am avut aşteptări mari. Ne-aţi promis susţinere, ne-aţi promis îndrumare, ne-aţi promis lumină. Iar noi v-am crezut. V-am dat creierele noastre, v-am dat timpul nostru, v-am dat personalitatea noastră şi v-am lăsat să le modelaţi. Înţelegeţi cu ce material preţios aţi lucrat? Înţelegeţi de ce fiecare cuvânt al vostru, fiecare gest şi fiecare privire pretind o precizie de chirurg? Şi poate toate erorile, inerente naturii umane de fapt, le-am trece mai uşor cu vederea, dacă le-am vedea acompaniate de blândeţea şi înţelegerea celui ce îşi recunoaşte limitele, şi le priveşte cu îngăduinţă şi pe ale celuilalt.

Dragi profesori, ne-aţi deschis multe uşi şi feresre prin care ne-aţi arătat de departe paradisul, dar am fost nevoiţi să constatăm că drumul spre el nu se poate face decât de unul singur. Poate am fi câştigat câţiva ani dacă am fi înţeles când am ajuns aici că nu putem aştepta de la alţii să ne înveţe ceva, ci doar să ne indice direcţii, că responsabilitatea devenirii noastre apasă doar pe umerii noştri, nepregătiţi încă să ducă o asemenea greutate. Şi totuşi, iată-ne astăzi gata (sau forţaţi de timp) de a pleca din cuibul cald şi a ne măsura vigoarea aripilor pe alte ceruri. În ce măsură este liceul cel care ne-a stabilit direcţia? Şi cât de hotărâtă, cât de dreaptă, cât de sigură şi „nimerită” este aceasta? Timpul e cel care, an după an, va da un răspuns tot mai convingător, iar când, peste un timp, ne vom revedea, sau vom deschide jurnalul acestor ani, ori poate ne vom îngădui pur şi simplu un moment de răgaz şi singurătate pentru a ne interoga asupra devenirii noastre, vom constata că imaginea şi amintirea liceului au suferit nenumărate metamorfozări în conştiinţa noastră. Doar atunci vom putea da un verdict irevocabil asupra acestori ani, aşa cum poţi contempla un tablou doar dacă ieşi din el, şi îl priveşti de la distanţă.

Ce ştim însă cu certitudine este că liceul ne-a schimbat, ne-a modelat, ne-a şlefuit şi ne-a călit. Nopţile petrecute învăţând, concursurile la care am participat, caietele în care ne-am vărsat neuronii, zilele însorite privite din spatele ferestrei, de la biroul năpădit de cărţi, pixurile tremurânde în ultimele minute ale testului, care le-a fost rostul tuturor acestora? Să fi fost doar conştiinciozitatea noastră dusă la paroxism motivaţia şi scopul acestor lungi exerciţii de voinţă? E posibil. Însă ştim că toate acestea au mai avut un rost: au reprezentat cel mai bun antrenament pentru orice am face mai târziu în viaţă. Ne-am învăţat să învăţăm, ne-am obligat să învăţăm, ne-am obişnuit să învăţăm. Acum armata nu mai e obligatorie, dar noi am fost într-o „legiune străină” a învăţării, care ne-a asigurat exerciţiul necesar pentru a face faţă oricăror provocări pe care ni le va pune viaţa înainte.

Şi, poate, cel mai de preţ lucru cu care vom rămâne din liceu sunt câteva prietenii trainice. Nu ne amăgim: ştim că doar întâmplarea a făcut să ne intersectăm destinele, şi cele mai multe cărări se despart acum pentru totdeauna, dar în acest răstimp de patru ani, fiecăruia ne-au intrat în inimă câţiva oameni, nu mulţi, dar sunt cei care şi-au făcut cuib acolo, şi n-au mai ieşit, oameni care ne-au însoţit în această aventură şi când ea ne-a purtat pe culmi, şi când ne-a coborât în văi. Sunt, de asemenea, câţiva profesori care ne-au servit drept exemple, şi în care am găsit mai mult decât dascăli, am găsit oameni şi prieteni, şi în faţa cărora nu putem să nu ne aplecăm frunţile şi să nu le mulţumim. Iar celorlalţi, le mulţumim că ne-au pus la încercare, că ne-au ajutat să dezvăluim ce avem mai bun în noi, căci aurul nu se purifică decât în foc.

Ne pregătim să plecăm. Vom arunca în curând cea din urmă privire, iar apoi ne vom îndrepta spre orizonturi noi ce aşteaptă să fie explorate. Oare pe unde ne va conduce viaţa? Vor rămâne urmele paşilor noştri gravate în pardoseala roasă de vreme a liceului? Nu ştim. Dar, cu certitudine, umbra lui a lăsat o urmă în inima noastră.