luni, 26 august 2013

Rătăcitor

Aş vrea să-mi culeg gândurile,
Să mi le adun în palmă
Şi să le pun în călimară.

Pe cele risipite printre nori

Să le ascund sub pernă,
Sub perna pe care îmi visez visele moi.

Pe cele împrăştiate printre munţi

Înalţi, bătrâni, cărunţi
Cu sârg le-aş căuta.

Pe cele neascultătoare,

Nebune şi schimbătoare,
În suflet le-aş încuia.

Pe cele din inima ta

Le-aş cere înapoi,
Sau le-aş lăsa...




marți, 7 mai 2013

Noapte în tren

          Călătoresc. Sunt în tren de mai bine de opt ore. E noapte; o noapte densă şi neagră. Nori sălbatici acoperă cerul, iar eu nu reuşesc să văd nicio stea. Încerc să privesc în noapte de la fereastra vagonului, însă privirile mi se opresc în ceaţa impenetrabilă şi opacă ce se întinde nestăvilită între fereastră şi lume. Nu pot vedea nimic. 
Vagonul e luminat de un neon rece, de spital, ce emană o lumină pâlpâitoare şi impersonală. Contururile obiectelor se topesc în penumbra din vagon şi par a se confunda, undeva departe, cu noaptea nesfârşită. Singura senzaţie neîndoielnică pe care o am e produsă de huruitul continuu şi monoton al roţilor. Liniştea nopţii de tăciune e sfâșiată prelung de zgomotul ăsta neîntrerupt, cert şi dureros al roţilor ce strivesc şinele. 
Îmi rătăcesc privirile pe fereastra ce pare un zid de smoală. Văd nimic. Nimicul acesta devine dureros, material, am impresia că îl pot atinge. Este palpabil. Începe să se extindă. Trece prin fereastra vagonului, sau, nu ştiu, vine din ea şi intră în vagon. Mă înconjoară, începe să mă apese, mă asfixiază. Mi-e rău... Nu am aer... Sunet de roţi... Tren... Neon... Huruit... Leşin... Nimic.
M-am trezit privind pe fereastră. Aceeaşi noapte, acelaşi întuneric dens, dar străpuns acum de două lumini albe, mici, cu vibraţii albastre; păreau două stele gemene, îndepărtate. Să fi fost lumini dintr-un oraş aflat departe, undeva la capătul orizontului? Aşa am crezut. Continuam să privesc pierdut şi impasibil luminile mici şi albe lăsând trenul să treacă în goană prin noaptea fără sfârşit. 
Îmi dau seama apoi că cele două lumini sunt imobile, că au rămas în acelşi punct, în dreptul meu, pe fereastra vagonului, ca şi cum nu ne-am fi deplasat deloc faţă de ele, ori ne-au însoţit şi ele alături, călătoare în întuneric. Mi se păreau tot mai ireale, mai puţin verosimile, simple fantasme, urmări ale sufocării de adineauri. 
Dar, dintr-o dată, la fereastra mea se profilează în întuneric un chip alb şi străveziu, angelic dar însângerat, purtând asupra-i povara unor cumplite suferinţe şi continuat cu un trup fără viaţă ale cărui contururi se pierdeau în întuneric. Ceea ce m-a frapat nu au fost firele de sânge care se prelingeau uşor pe frunte, nici liniile descendente ale unui zâmbet chinuit, ci privirile albe, mici, cu vibraţii albastre, ce păreau două stele gemene, îndepărtate. Îngerul acesta fantomatic se apropie de ferastră, cu o mână tremurătoare ridicată, trecu prin ea şi am avut pentru o clipă senzaţia că întră în mine; apoi a dispărut. Am simţit o durere puternică în piept, urmată de un alt leşin.
M-am trezit privind pe fereastră. Scurtam din nou întunericul atotcuprinzător al aceleiași nopţi fără margini; fără lumini albe. În locul lor se aflau acum privirile mele negre, adânci, făcute una cu noaptea. Chipul meu palid se reflecta în fereastră, sub lumina neonului rece şi impersonal. Am adormit privindu-mi reflexia. 
M-am trezit privind pe fereastră. Vedeam o câmpie nesfârşită, plină de flori albe. 

luni, 25 februarie 2013

Te-aştept



Aştept să vii,
Să îmi întinzi mâna şi să mă ridici,
Să mă priveşti în ochi,
Iar eu să mă înec în ochii tăi.

Atunci, de mână, vom zbura împreună
Peste dealuri, peste munţi şi peste văi
Şi peste albastrele, nesfârşitele mări;
De mână, împreună, până dincolo de zări.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Eu iubesc dimineţile…


          Ultimele stele se sting încet pe cerul palid al dimineţii. De după culmea dealului se preling raze roşiatic-aurii ce se înalţă în văzduh şi se răsfrâng apoi deasupra copacilor cu frunza proaspătă, cad pe acoperişurile ruginite ale caselor şi se cern prin stropii de rouă de pe iarbă. Un abur uşor se ridică din pământul dezmorţit, iar văzduhul se umple de o lumină difuză şi semi-opacă ce creează o atmosferă inefabilă.
          Aşa este Dimineaţa. Aşa sunt toate dimineţile; sau, cel puţin, aşa le văd eu de la fereastra mea, de la balcon…
Iubesc şi urăsc în acelaşi timp dimineaţa.
O iubesc pentru prospeţimea ei, pentru aerul răcoros şi roua fină ce mângâie şi oblojeşte rănile naturii şi ale omenirii. Iubesc începuturile şi avântările, precum şi promisiunea unei noi zile, a unei noi file din cartea nescrisă a vieţii. Şi tocmai aceasta este Dimineaţa.
Însă urăsc dimineţile pentru ochii înceţoşaţi si pleoapele grele, pentru mâna amorţiă ce caută orbeşte să oprească ceasul deşteptător. Blestemate fie serile târzii şi nopţile nedormite! Nu îmi place dimineaţa pentru teama de ce n-a fost încă,  pentru că nu pot controla ceea ce nu cunosc.
Eu îmi încep dimineţile (în fine, după ce reuşesc să mă trezesc) adresând câteva cuvinte Celui ce m-a creat, mulţumindu-i că pot spune încă o dată „ Bună dimineaţa! ” fiinţelor dragi şi rugându-l să mă aibă în pavăza Sa. Într-un definitiv, ce am fi noi, aceste fiinţe ciudate care îşi spun oameni, fără continua ascendenţă si căutare a transcendenţei? Simple animale cu raţiune.
Mă îmbrac în fugă şi îmi arunc în ghiozdan cărţile pentru o nouă, lungă şi istovitoare zi de şcoală. Apoi merg să mănânc ceva. Bunica este cea care, cu o grijă de-a dreptul maternă, îmi pregăteşte mereu un mic dejun gustos şi întotdeauna supradimensionat.
Şi plec la şcoală…
Aşa arată dimineţile mele. Nu se întâmplă lucruri fabuloase, nu săvârşesc fapte eroice, nu descopăr noi Americi. Unii ar spune că sunt „banale”. Poate. Însă eu ştiu să văd frumosul din fiecare rază de soare, din fiecare strop de rouă. Eu sunt profund recunoscător că pot privi cerul, că aud glasul bunicii şi îmi pot îmbrăţişa părinţii, iar pe drum ascult cântul păsărilor. Este nevoie de mai mult pentru a spune că Dimineaţa e într-adevăr frumoasă? Absolut deloc!
Eu iubesc dimineţile…

luni, 4 februarie 2013

Cuvinte

Mă aplec asupra cuvintelor
Ca să le aflu taina.
Vreau să le prind sensul
Dându-le jos haina.

Le mângâi cu trupul şi sufletul meu,
Le-nfășor cu cântecul,
Le ating cu vraja
Ce opreşte timpul.

Vreau să le simt vibraţia pe gene;
De ele se agaţă,
De tremurul uşor
A ochilor de gheaţă.

sâmbătă, 2 februarie 2013

Începuturi

          Am un dulap extrem de dezordonat: se înghesuie în el hârtii, cărţi, reviste, caiete, lucruri de care nu mai am nevoie, dar de care amân la nesfârșit să mă despart. Mi se pare că răsfoindu-le, găsesc prin ele părţi, bucăţele din sufletul meu, din mine; mă regăsesc pe mine cel de-acum un o lună, un an, doi. Şi aşa, căutând zilele trecute ceva prin dulap am dat peste un caiet mare, mai vechi. Doar primele pagini erau scrise. Mi-am amintit că le-am scris într-o noapte, cu două lumânări aprinse pe birou, în vara lui 2011. Trebuiau să fie începutul unei povestiri, dar au rămas aşa: doar un început, fără corp, fără continuitate; doar un început. Am şi uitat ce voiam să scriu atunci (sau nu mai vreau să-mi amintesc). Uite câteva fragmente din începutul meu:
"... cât e de fermecată, de magică şi de misterioasă noaptea, pe ţărmul mării, pe o plajă sălbatică. În depărtare se aud câinii lătrând; printre ierburile înalte şi răzleţe greierii îşi cântă doina acompaniindu-se cu vântul ce adie printre frunze. Câțiva buşteni aduşi la ţărm de valuri par nişte creaturi stranii ce ies din mare, şi marea... veşnica mare, nemărginită precum iubirea ce izvorăște dintr-o inimă curată, perpetuează etern sunetul hipnotizant al valurilor ce se sfărâmă de acelaşi ţărm neschimbat iar şi iar. Din toate veacurile, valurile, în efemeritatea lor, nu obosesc şi nu încetează a se naşte şi a străbate marea, chiar dacă-şi ştiu sfârșitul  atât de tragic prin însăși faptul că nu se deosebeşte cu nimic de cel al milioanelor de alte valuri. Poate că valurile se nasc doar pentru plăcerea de a fi mângâiate de lună şi de a-i purta pe coama lor de-o clipă strălucirea şi frumusețea. Asta-i unica plăcere de care au ele parte; şi le e de ajuns pentru a pieri în neştire, împăcate că şi-au împlinit menirea. 
Dar noi? Ce e cu noi? Ce e cu aceste fiinţe ciudate care-şi spun oameni? Sunt mai mult decât un val?
Valurile, toate, îşi împlinesc menirea şi se sting împăcate. Dar oare oamenii? Câți pricep măcar care li-e rostul? Şi dintre aceștia, câți şi-l împlinesc?
Valurile, toate, tac cu smerenie în faţa ţărmului, se sfărâmă în tăcere, şi nimeni nu le plânge  Dar oamenii? Câți dintre semenii noștri ştiu să iasă din scenă într-un mod demn şi tăcut, fiind împăcați cu ei şi cu lumea? Şi oare suspinul etern al valurilor nu e de ajuns ca să plângă amintirea celor ce nu mai sunt?"

joi, 31 ianuarie 2013

Fii tu însuţi!

          Ieri după masă am revăzut, din întâmplare, un film pe care îl iubesc enorm, un film care m-a marcat. Este vorba despre filmul "Un secreto de Esperanza", tradus în română prin "Fii tu însuți!", în regia lui Leopoldo Laborde, iar în rolul principal Katy Jurado, prima actriță mexicană nominalizată la Oscar. Dar nu vreau să te plictisesc cu astfel de detalii. Povestea aduce în prim plan prietenia dintre o bătrână singură şi enigmatică şi un puști de 12 ani, pe nume Jorge. Filmul în sine este o lecţie de viaţă: bătrâna doamnă încearcă să îl învețe pe tânărul ei prieten că nu ai nevoie ca alţii să te facă fericit, ci că fericirea vine din faptul de a fi tu însuţi, de a trăi exact aşa cum simţi. "Lumea este ceea ce ochii tăi văd, nu ceea ce alţii spun ochilor tăi să vadă. Iar uneori, cea mai mare greșeală este să pretinzi că eşti ceea ce vor alţii să fii, uitând ceea ce eşti tu de fapt." Acea scenă din finalul filmului în care băiatul, devenit acum bărbat, înţelege cu adevărat vorbele bătrânei m-a emoţionat până la lacrimi ("Şi băieţii plâng câteodată!").
Oare câți dintre noi au curajul de a fi ei înșiși?
Într-adevăr, nu-i uşor. Societatea încearcă mereu să ne preseze într-un tipar anume, să fim toţi la fel. Ni se impune un model, un anume fel de a gândi  de a acţiona, iar ceea ce nu corespunde concepției generale este etichetat ca fiind anormal, ciudat, eronat sau rău.
E. E. Cummings spunea: "A fi tu însuţi, într-o lume care se străduieşte din răsputeri şi fără încetare să te transforme în altcineva, înseamnă să duci cea mai grea luptă pe care o poate duce o fiinţă umană şi să nu încetezi vreodată a lupta."
Da, de prea puţine ori avem curajul de a face ceea ce vrem, de a trăi aşa cum vrem. Cred că de multe ori nu avem certitudinea că ceea ce vrem să facem este corect, că este un lucru bun. Exact această întrebare i-o punea în film şi Jorge, bătrânei  "-Cum ştiu dacă ceea ce vreau e ceva bun?", iar aceasta îi răspunde: "Simplu: ascultă-ţi intuiţia!". Personal, nu sunt întru totul de acord cu acest mod de a gândi. Eu aş spune mai degrabă: "Instruieşte-ţi conştiinţa, şi apoi ascultă de ea!"
Dar hai să nu ne băgăm în lucruri prea complicate. Nu mă pricep la filozofat, căci ştiu prea puţine încă; sunt doar un copil! 
Şi totuşi, continui să cred că ne sacrificăm prea uşor visele şi năziunţele, ascunzîndu-ne frica în spatele iubirii pentru alţii, în spatele a tot felul de pseudoidealuri şi principii în care nu credem. Refuzăm, ne e teamă (sau mai ştiu eu cum să zic!) să fim noi înşine, să acționăm aşa cum ne-am dori pentru că nu vrem să ne asumăm resposabilitatea destinului nostru. 
Astfel, pentru a fi cu adevărat noi înşine, nu avem de luptat doar împotrivă societăţii, ci mai ales împotriva fricii noastre.
Şi închei acum cu o frază pe care mi-o repet de-o mulţime în fiecare zi, şi care-mi apare ca şi concluzie în faţa atâtor situaţii pe care nu le pot înţelege:
Ce fiinţe ciudate suntem! 

luni, 28 ianuarie 2013

Încep iar să scriu

Mă apuc din nou de scris. Scriu gânduri, sentimente, impresii, verzi şi-uscate: părți din sufletul meu, din mine.
Scriu pentru că simt, pentru că vreau să spun, pentru că nu mai doresc să tac. Vreau să-mi pun gândurile pe hârtie, pe nesfârșite foi și să le împrăştii apoi pe străzi, în piețe, în pustiuri şi în mări, să pătrundă până în sufletul pământului, al oamenilor, a cuiva... O să fac din foile cu gânduri avioane, ca şi copiii, ca şi mine, şi o să le arunc, o să le lansez de pe aeroporturile mele: viața o să-mi fie pistă de lansare, zilele piloți, gândurile avioane.
Tu, cel ce vei găsi unul dintre aceste avioane căzut la picioarele tale, îl vei ridica, îl vei despături; poate nu o să înțelegi mereu ce am scris (căci scriu neglijent, mizerabil); poate o să ţi se pară cuvinte fără sens, jumătăți de idei, fraze prost făcute, ciudățenii... Iartă-mă! Nu ştiu altfel. Nu șlefuiesc vorbele, nu lucrez cu migală. Iau cu mâna gândurile din mintea mea, le smulg de-acolo, şi le-arunc pe hârtie. Se-ntâmplă câteodată să cadă pe foaie într-o oarecare ordine, să arate frumos (nu-i meritul meu!); dar de cele mai multe ori cad haotic, se frâng în forme brutale, se-amestecă la-ntâmplare în fraze diforme. 
Chiar dacă nu vei înțelege mereu ce-am vrut să spun, când vei avea în mână unul dintre avioanele mele ai să ştii că cineva, un copil, a vrut să zboare, dar n-a putut, aşa că şi-a trimis gândurile ca soli, ca să schimbe ceva: o dună în deșert, un val în ocean, un om în omenire.

P.S. Te întrebi probabil de ce am ales acest titlu pentru blog, ce vrea să însemne, ce vrea să spună. Dacă ţi-ai pus această întrebare şi te aşteptai să primești un răspuns profund, ei bine, mă tem că te voi dezamăgi încă de la prima postare (şi-mi pare rău; nu de alta, dar aveam timp şi mai încolo). Am ales acest titlu pentru că oricât  mi-am stors creierii nu am găsit ceva mai inteligent; nu m-a dus capu' mai mult, pe românește. Aşa că am decis să pun un punct ca titlu. Dar mă gândeam că un simplu punct ar putea trece neobservat, şi-atunci ai crede că-i un blog fără titlu. Aşa ca am scris, după el, ca să vadă tot omu' "Punct". De ce nu am scris mai întâi "punct" şi apoi să pun punctul, cum ar fi fost firesc? Deoarece un punct nu înseamnă mereu un sfârșit; nu aşa îl văd eu; poate însemna şi-un început. Şi aici voi cita cuvintele unei foarte bune prietene: "Cred că un punct e un bun început. Două puncte înseamnă incertitudine; iar cînd ai trei puncte, deja eşti pierdut!" Şi sper că acum i-am mulțumit (măcar un pic) şi pe cei ce au nevoie de explicaţii logice pentru toate lucrurile.

O seară faină să aveţi!