marți, 18 februarie 2014

Meşterul de inimi

Urăsc când încep să devin dependent de persoane, de parcă ele ar fi apa şi aerul meu.
Sunt oameni pe care îi stimez, oameni ce-mi sunt dragi, oameni cu care îmi place să stau, de care îmi place să fiu aproape, dar pot, la fel de bine, să fiu şi departe. Aceştia sunt oameni care îmi ating sufletul. Însă mai sunt şi alţii care îmi intră de-a dreptul în el. Intră acolo, uneori subit, neaşteptat, cu o simplă privire, un zâmbet sau câteva cuvinte. Alţii intră încet, treptat, fără să-mi dau seama; doar mă trezesc cu ei acolo, ascunşi bine prin ceva unghere, ancoraţi în inima mea. Şi nu mai vor să iasă, iar eu nu pot să-i scot. Pur şi simplu nu pot, oricât aş vrea.
Intră în sufletul meu, şi măcar de-ar sta cuminţi! Dar nu, ci lasă peste tot urme şi distrug ordinea fragilă în care eu am aşezat cu atâta atenţie tot ce se află pe-acolo: gânduri, sentimente, obiective. Se plimbă de colo-colo, aleargă şi se joacă prin inima mea şi cu inima mea, mi-o umplu de graffiti-uri desenate la repezeală, cu o vorbă, un zâmbet. Mi-o zugrăvesc în alte culori, străine mie şi schimbă decorul. Sparg uneori ferestrele şi rup yalele, iar alteori aproape că îi dau foc.
Şi îşi lasă peste tot parfumul, cele mai diverse arome: uneori de nebunie, de inconştienţă, alteori de indiferenţă şi  nepăsare, ori poate de fragilitate, de durere, de suferinţă, fiindcă de multe ori simt parfumul trist al unor oameni a căror inimi au fost la rândul lor vandalizate de alţii. Şi rar, rar de tot, se întâmplă ca cineva să lase în urma lui un parfum de iubire.
Apoi, nu ştiu de ce, toţi pleacă. Pleacă aşa cum au venit: unii dispar dintr-odată fără urmă. Degeaba îi strig, degeaba îi caut: nu mai sunt. Iar alţii se depărtează încet, şovăitor, privind în urmă la fiecare pas. Poate că asta se întâmplă atunci când nu mai au nimic de distrus, când se văd înconjuraţi de nişte ruine. Şi în zadar încerc eu să-i ţin înăuntru: sufletul meu nu mai are nici ferestre, nici uşi, nici yale.
Iar apoi mă întorc eu, cu paşi nesiguri, temându-mă să văd în ce hal a ajuns inima mea. Stau un moment tăcut în faţa acestor ruine şi constat pagubele. Cu greu mai găsesc uşa: mi-e greu să mai intru acolo. Totul arată altfel: alte culori, alt decor, alt miros. E o privelişte dezolantă: de multe ori e mizerie acolo, munţi de gunoaie, de vise prea îndrăzneţe şi speranţe făcute ţăndări, de lucruri inutile şi stupide. Şi e o dezordine totală. Nici nu mai ştiu pe unde am lăsat cutare gând sau cutare idee. Nici nu mai recunosc locul... nu mă mai recunosc.
Şi de fiecare dată, mă apuc să fac curat în inima mea. Încep prin a arunca tot ce-i inutil, toate visele, toate promisiunile, toate gunoaiele. Iar apoi vine partea cea mai neplăcută: trebuie să şterg imaginea celui ce a stat acolo. Mereu, cel ce-şi face sălaş în inima mea îşi lasă chipul şi forma peste tot: reuşeşte cumva să umple spaţiul cu imaginea-i, îşi gravează chipul pe pereţi, iar eu trebuie să îl şterg. Dar uneori e atât de adânc gravat încât sunt nevoit să dau jos tencuiala, iar în faţa mea rămân nişte ziduri de piatră, triste şi reci. Crezi că pe mine nu mă doare? E câteodată atât de greu ca după toate ravagiile făcute de vreun om să mai fiu nevoit şi eu să îmi distrug sufletul, să tai în carne vie în inima mea. Dar nu am de ales. Ştiu că doar aşa pot face curat acolo. Deşi atâta mi-aş dori să pot păstra măcar o imagine...
Şi încet, încet, îmi repar cu răbdare sufletul. Îi dau din nou culorile mele, îi pun ferestre şi aşez cu răbdare lucrurile din el în ordinea lor fragilă: fiecare sentiment încuiat în sertarul lui, fiecare obiectiv aşezat pe piedestalul lui.
După ce termin de reparat şi reconstruit încerc, de fiecare dată, să pun o yală mai bună, să pun mai multe lacăte, ca să îmi asigur inima de astfel de întâmplări în viitor. Dar eu ştiu că oricâte lacăte aş pune, orice i-aş face, inima mea rămâne la fel de vulnerabilă, căci e o inimă de om, "mai trădătoare decât orice şi primejdioasă". Şi oricând, mâine sau poimâine, sau peste un an, cineva s-ar putea să intre iarăşi în ea şi să-si bată joc din nou de tot ce eu am construit cu atâta migală.
Aţi putea crede că sunt supărat pe voi, cei care aţi intrat în sufletul meu şi-aţi făcut ce-aţi vrut cu el, iar apoi aţi plecat, aţi putea crede că vă port pică pentru asta. Departe de mine gândul acesta! M-a durut, ce-i drept, m-a durut tare, dar vreau să vă mulţumesc. Da, vă mulţumesc, vă mulţumesc, vouă, oameni care mi-aţi distrus sufletul!
 M-aţi învăţat astfel să fiu un meşter atât de priceput! M-aţi învăţat cum pot de fiecare dată să-mi reconstruiesc inima. M-aţi învăţat cum pot să fac din nou ceva frumos din grămada de moloz pe care aţi lăsat-o în urmă voi. M-aţi învăţat că în mine există puterea de a zâmbi şi a o lua de la început, indiferent ce mi-ar face alţii. M-aţi învăţat să-mi dăruiesc inima fără să aştept nimic înapoi. M-aţi învăţat cum să fiu fericit alături de voi, atâta timp cât aţi fost lângă mine, şi cum să fiu puternic după ce aţi plecat; iar pentru toate astea nu pot decât să vă fiu recunoscător.

Şi vă doresc să aveţi şi voi puterea de a vă reconstrui inima de câte ori am făcut-o eu. Încă o dată o spun: oamenilor, vă mulţumesc!