Urăsc când
încep să devin dependent de persoane, de parcă ele ar fi apa şi aerul meu.
Sunt oameni
pe care îi stimez, oameni ce-mi sunt dragi, oameni cu care îmi place să stau,
de care îmi place să fiu aproape, dar pot, la fel de bine, să fiu şi departe.
Aceştia sunt oameni care îmi ating sufletul. Însă mai sunt şi alţii care îmi
intră de-a dreptul în el. Intră acolo, uneori subit, neaşteptat, cu o simplă
privire, un zâmbet sau câteva cuvinte. Alţii intră încet, treptat, fără să-mi
dau seama; doar mă trezesc cu ei acolo, ascunşi bine prin ceva unghere,
ancoraţi în inima mea. Şi nu mai vor să iasă, iar eu nu pot să-i scot. Pur şi
simplu nu pot, oricât aş vrea.
Intră în
sufletul meu, şi măcar de-ar sta cuminţi! Dar nu, ci lasă peste tot urme şi
distrug ordinea fragilă în care eu am aşezat cu atâta atenţie tot ce se află
pe-acolo: gânduri, sentimente, obiective. Se plimbă de colo-colo, aleargă şi se
joacă prin inima mea şi cu inima mea, mi-o umplu de graffiti-uri desenate la
repezeală, cu o vorbă, un zâmbet. Mi-o zugrăvesc în alte culori, străine mie şi
schimbă decorul. Sparg uneori ferestrele şi rup yalele, iar alteori aproape că
îi dau foc.
Şi îşi lasă
peste tot parfumul, cele mai diverse arome: uneori de nebunie, de inconştienţă,
alteori de indiferenţă şi nepăsare, ori
poate de fragilitate, de durere, de suferinţă, fiindcă de multe ori simt
parfumul trist al unor oameni a căror inimi au fost la rândul lor vandalizate
de alţii. Şi rar, rar de tot, se întâmplă ca cineva să lase în urma lui un
parfum de iubire.
Apoi, nu
ştiu de ce, toţi pleacă. Pleacă aşa cum au venit: unii dispar dintr-odată fără
urmă. Degeaba îi strig, degeaba îi caut: nu mai sunt. Iar alţii se depărtează
încet, şovăitor, privind în urmă la fiecare pas. Poate că asta se întâmplă
atunci când nu mai au nimic de distrus, când se văd înconjuraţi de nişte ruine.
Şi în zadar încerc eu să-i ţin înăuntru: sufletul meu nu mai are nici ferestre,
nici uşi, nici yale.
Iar apoi mă
întorc eu, cu paşi nesiguri, temându-mă să văd în ce hal a ajuns inima mea.
Stau un moment tăcut în faţa acestor ruine şi constat pagubele. Cu greu mai
găsesc uşa: mi-e greu să mai intru acolo. Totul arată altfel: alte culori, alt
decor, alt miros. E o privelişte dezolantă: de multe ori e mizerie acolo, munţi
de gunoaie, de vise prea îndrăzneţe şi speranţe făcute ţăndări, de lucruri
inutile şi stupide. Şi e o dezordine totală. Nici nu mai ştiu pe unde am lăsat
cutare gând sau cutare idee. Nici nu mai recunosc locul... nu mă mai recunosc.
Şi de
fiecare dată, mă apuc să fac curat în inima mea. Încep prin a arunca tot ce-i
inutil, toate visele, toate promisiunile, toate gunoaiele. Iar apoi vine partea
cea mai neplăcută: trebuie să şterg imaginea celui ce a stat acolo. Mereu, cel
ce-şi face sălaş în inima mea îşi lasă chipul şi forma peste tot: reuşeşte
cumva să umple spaţiul cu imaginea-i, îşi gravează chipul pe pereţi, iar eu
trebuie să îl şterg. Dar uneori e atât de adânc gravat încât sunt nevoit să dau
jos tencuiala, iar în faţa mea rămân nişte ziduri de piatră, triste şi reci.
Crezi că pe mine nu mă doare? E câteodată atât de greu ca după toate ravagiile
făcute de vreun om să mai fiu nevoit şi eu să îmi distrug sufletul, să tai în
carne vie în inima mea. Dar nu am de ales. Ştiu că doar aşa pot face curat
acolo. Deşi atâta mi-aş dori să pot păstra măcar o imagine...
Şi încet,
încet, îmi repar cu răbdare sufletul. Îi dau din nou culorile mele, îi pun
ferestre şi aşez cu răbdare lucrurile din el în ordinea lor fragilă: fiecare
sentiment încuiat în sertarul lui, fiecare obiectiv aşezat pe piedestalul lui.
După ce
termin de reparat şi reconstruit încerc, de fiecare dată, să pun o yală mai
bună, să pun mai multe lacăte, ca să îmi asigur inima de astfel de întâmplări
în viitor. Dar eu ştiu că oricâte lacăte aş pune, orice i-aş face, inima mea
rămâne la fel de vulnerabilă, căci e o inimă de om, "mai trădătoare decât
orice şi primejdioasă". Şi oricând, mâine sau poimâine, sau peste un an,
cineva s-ar putea să intre iarăşi în ea şi să-si bată joc din nou de tot ce eu
am construit cu atâta migală.
Aţi putea
crede că sunt supărat pe voi, cei care aţi intrat în sufletul meu şi-aţi făcut
ce-aţi vrut cu el, iar apoi aţi plecat, aţi putea crede că vă port pică pentru
asta. Departe de mine gândul acesta! M-a durut, ce-i drept, m-a durut tare, dar
vreau să vă mulţumesc. Da, vă mulţumesc, vă mulţumesc, vouă, oameni care mi-aţi
distrus sufletul!
M-aţi învăţat astfel să fiu un meşter atât de
priceput! M-aţi învăţat cum pot de fiecare dată să-mi reconstruiesc inima.
M-aţi învăţat cum pot să fac din nou ceva frumos din grămada de moloz pe care
aţi lăsat-o în urmă voi. M-aţi învăţat că în mine există puterea de a zâmbi şi
a o lua de la început, indiferent ce mi-ar face alţii. M-aţi învăţat să-mi
dăruiesc inima fără să aştept nimic înapoi. M-aţi învăţat cum să fiu fericit
alături de voi, atâta timp cât aţi fost lângă mine, şi cum să fiu puternic după
ce aţi plecat; iar pentru toate astea nu pot decât să vă fiu recunoscător.
Şi vă
doresc să aveţi şi voi puterea de a vă reconstrui inima de câte ori am făcut-o
eu. Încă o dată o spun: oamenilor, vă mulţumesc!