sâmbătă, 2 februarie 2013

Începuturi

          Am un dulap extrem de dezordonat: se înghesuie în el hârtii, cărţi, reviste, caiete, lucruri de care nu mai am nevoie, dar de care amân la nesfârșit să mă despart. Mi se pare că răsfoindu-le, găsesc prin ele părţi, bucăţele din sufletul meu, din mine; mă regăsesc pe mine cel de-acum un o lună, un an, doi. Şi aşa, căutând zilele trecute ceva prin dulap am dat peste un caiet mare, mai vechi. Doar primele pagini erau scrise. Mi-am amintit că le-am scris într-o noapte, cu două lumânări aprinse pe birou, în vara lui 2011. Trebuiau să fie începutul unei povestiri, dar au rămas aşa: doar un început, fără corp, fără continuitate; doar un început. Am şi uitat ce voiam să scriu atunci (sau nu mai vreau să-mi amintesc). Uite câteva fragmente din începutul meu:
"... cât e de fermecată, de magică şi de misterioasă noaptea, pe ţărmul mării, pe o plajă sălbatică. În depărtare se aud câinii lătrând; printre ierburile înalte şi răzleţe greierii îşi cântă doina acompaniindu-se cu vântul ce adie printre frunze. Câțiva buşteni aduşi la ţărm de valuri par nişte creaturi stranii ce ies din mare, şi marea... veşnica mare, nemărginită precum iubirea ce izvorăște dintr-o inimă curată, perpetuează etern sunetul hipnotizant al valurilor ce se sfărâmă de acelaşi ţărm neschimbat iar şi iar. Din toate veacurile, valurile, în efemeritatea lor, nu obosesc şi nu încetează a se naşte şi a străbate marea, chiar dacă-şi ştiu sfârșitul  atât de tragic prin însăși faptul că nu se deosebeşte cu nimic de cel al milioanelor de alte valuri. Poate că valurile se nasc doar pentru plăcerea de a fi mângâiate de lună şi de a-i purta pe coama lor de-o clipă strălucirea şi frumusețea. Asta-i unica plăcere de care au ele parte; şi le e de ajuns pentru a pieri în neştire, împăcate că şi-au împlinit menirea. 
Dar noi? Ce e cu noi? Ce e cu aceste fiinţe ciudate care-şi spun oameni? Sunt mai mult decât un val?
Valurile, toate, îşi împlinesc menirea şi se sting împăcate. Dar oare oamenii? Câți pricep măcar care li-e rostul? Şi dintre aceștia, câți şi-l împlinesc?
Valurile, toate, tac cu smerenie în faţa ţărmului, se sfărâmă în tăcere, şi nimeni nu le plânge  Dar oamenii? Câți dintre semenii noștri ştiu să iasă din scenă într-un mod demn şi tăcut, fiind împăcați cu ei şi cu lumea? Şi oare suspinul etern al valurilor nu e de ajuns ca să plângă amintirea celor ce nu mai sunt?"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu