Ultimele stele se sting
încet pe cerul palid al dimineţii. De după culmea dealului se preling raze
roşiatic-aurii ce se înalţă în văzduh şi se răsfrâng apoi deasupra copacilor cu
frunza proaspătă, cad pe acoperişurile ruginite ale caselor şi se cern prin
stropii de rouă de pe iarbă. Un abur uşor se ridică din pământul dezmorţit, iar
văzduhul se umple de o lumină difuză şi semi-opacă ce creează o atmosferă
inefabilă.
Aşa este Dimineaţa. Aşa
sunt toate dimineţile; sau, cel puţin, aşa le văd eu de la fereastra mea, de la
balcon…
Iubesc şi urăsc în acelaşi timp dimineaţa.
O iubesc pentru prospeţimea ei, pentru aerul răcoros
şi roua fină ce mângâie şi oblojeşte rănile naturii şi ale omenirii. Iubesc
începuturile şi avântările, precum şi promisiunea unei noi zile, a unei noi
file din cartea nescrisă a vieţii. Şi tocmai aceasta este Dimineaţa.
Însă urăsc dimineţile pentru ochii înceţoşaţi si
pleoapele grele, pentru mâna amorţiă ce caută orbeşte să oprească ceasul
deşteptător. Blestemate fie serile târzii şi nopţile nedormite! Nu îmi place
dimineaţa pentru teama de ce n-a fost încă,
pentru că nu pot controla ceea ce nu cunosc.
Eu îmi încep dimineţile (în fine, după ce reuşesc să
mă trezesc) adresând câteva cuvinte Celui ce m-a creat, mulţumindu-i că pot
spune încă o dată „ Bună dimineaţa! ” fiinţelor dragi şi rugându-l să mă aibă
în pavăza Sa. Într-un definitiv, ce am fi noi, aceste fiinţe ciudate care îşi
spun oameni, fără continua ascendenţă si căutare a transcendenţei? Simple
animale cu raţiune.
Mă îmbrac în fugă şi îmi arunc în ghiozdan cărţile
pentru o nouă, lungă şi istovitoare zi de şcoală. Apoi merg să mănânc ceva.
Bunica este cea care, cu o grijă de-a dreptul maternă, îmi pregăteşte mereu un
mic dejun gustos şi întotdeauna supradimensionat.
Şi plec la şcoală…
Aşa arată dimineţile mele. Nu se întâmplă lucruri
fabuloase, nu săvârşesc fapte eroice, nu descopăr noi Americi. Unii ar spune că
sunt „banale”. Poate. Însă eu ştiu să văd frumosul din fiecare rază de soare,
din fiecare strop de rouă. Eu sunt profund recunoscător că pot privi cerul, că
aud glasul bunicii şi îmi pot îmbrăţişa părinţii, iar pe drum ascult cântul
păsărilor. Este nevoie de mai mult pentru a spune că Dimineaţa e într-adevăr
frumoasă? Absolut deloc!
Eu iubesc dimineţile…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu